Iaca ce de litere și ce de culooori!…

Vă dați seama că, dacă eu am un ofițer SPP personal, repartizat special pentru mine, care să mă pândească mereu, studieze și, într-un final fericit, secere imediat ce se ivește ocazia să mai am niște ieșiri neașteptate (precum cea cu interviul cu Băselul), chiar înainte ca eu să știu c-o să le am, acesta – observatorul și călăul meu – are deocamdată responsabilitatea să se țină aiurea după mine prin oraș, când eu rulez ca nebunu’ cu trotineta, fără vreo direcție anume, ba pardon – cu mai multe, că le schimb brusc, doar ca să ne întoarcem ambii asudați acasă, fără vreun scop anume pentru toată cursa?

Vă puteți imagina ce îndeletniciri pe cât de antrenante pe atât de degeabiste ar trebui să susțină bietu’ om? De fapt, doar din respect pentru munca lui și ca să se mențină-n formă, să nu se plafoneze, de acum o să stau acasă molcom până par liniștit, pleoștit, somnolent, ca apoi, fără nici un semn prealabil, să tâșnesc pe scări în jos și să fug aleatoriu pe străzi, luând curbe spontane în zig-zag, doar pentru a mă opri pe-o bancă într-un parc oarecare, unde să stau pe nemișcat câte 6 ore încontinuu, uitându-mă în gol. Ca apoi, la fel de sprinten, să sar în autobuze pe care să le schimb de două-trei ori, vorbind doar cu oameni necunoscuți cărora să le pasez foi suspecte scrise la repezeală, uitându-mă circumspect peste umăr, până ajung înapoi în fața blocului. Și doar într-una din zile, indiferent care, o să fac… ceva important. Șșșt!

Serios vorbind acum (heh!), mie mi-ar plăcea să fiu în papucii ofițerului meu SPP. Toată ziua ar tre’i numai să șed în cur și să citesc Jegu’. Aș sta, aș mai băga câte-un comentariu. Aș participa la câte-un concurs de ode, închinate subiectului meu. M-aș uita cu mine la filme, fără să trebuiască să pută a beșini lângă. Că m-aș uita prin unul dintre teleobiective. Singurele momente de activitate fizică intensă le-aș ști din timp, că, în calitate de agent, aș cunoaște când vine Băse pe stradă.

La fel, mie (revenind în trup) mi-ar plăcea să-mi cunosc ofițerul meu SPP. Trebuie că-i un tip simpatic, ca să mă suporte atâta amar de vreme. Probabil că, de când mă citește, chiar îmi și împărtășește convingerile. Am merge la o bere, poate se știe la programare, că ăștia tre’ să se știe la toate, m-ar ajuta cu partea tehnică la site, dacă-s ocupați Tudor și Sorel. M-ar duce cu mașina pe banii statului, să iau pachetu’ cu mâncare de la gară. N-ar mai trebui să mă urmărească toată ziulica, deoarece am petrece mult timp de calitate împreună. I-aș corecta gramatical rapoartele. Aș verifica să nu omită ceva. Poate dormi la mine, dacă ne lungim la vreo băută și i-i lene să treacă-n scara cealaltă. Mai merg pe la el să-i filmez pe Moafle și prietenă-sa când îs singuri acasă și se puțălesc…

***

Ce mă enervează cel mai mult la proști este când se ajută în dezbateri prin convingătoarele „vă zic eu” sau „să știți că”, întărind cu “eu ți-am mai spus deja” sau “crede-mă“… (Mi-am luat libertatea de a adăuga “cratime-le”.)

Nelegat de ce ziceam mai sus, unde vă povesteam de inapții ce îmi “argumentau”, în comentariile unuia dintre articolele trecute (dacă vă uitați în arhivă, vă dumiriți care, e mânjit strigător în portocaliu cu albastru), să-nțeleg și eu, cum ei au o dreptate sine qua non, asigurată irefutabil de divina lor prezență…

Discutam de curând cu Tudor – care face școala de șoferi, deși eu nu m-aș urca cu el nici în autobuz – și am ridicat următoarele nelămuriri (și nu era Băse în jur să-l întreb):

1. De ce, când s-a inventat circulația, n-au fost alese culorile „rutiere” astfel încât să fie altele decât tocmai cele pe care le confundă daltoniștii? Și, dacă oricum semaforul e roșu sus și verde jos, de ce n-au voie să conducă? Iar, dacă totuși n-au voie să conducă, atunci pietonii daltoniști de ce au voie să treacă strada?

2. De ce există semne de parbriz pentru șoferii cu handicap? N-am nimic cu handicapații (înainte să se isterizeze PD și PSD-iștii, ehehehehe), ba chiar simpatizez cu dânșii – sunt și eu operat la un coi, am astm și neuronal vă dați și singur seama. Dar dacă o persoană e capabilă să conducă, de ce-ar trebui să mă îngrijorez c-ar fi handicapată? Adică, e apt de a opera un autovehicul, da’ poate mai intră-n tine, un picuț? Sau “știe conduce, chiar eu l-am învățat, da’ ce mă pot aștepta de la el”…? Ceva de genu’? Nu faceți mutre, eu doar observ. Ăstea-s legile. Mă pot eu împotrivi?

(Nici o grijă, m-a lămurit Dacian: “Au semne de handicapat ca să nu le dea amendă când parchează în locurile pentru handicapați…”)

În alte curiozități, non-stradale…

Dacă intri într-un magazin pe care scrie „DESCHIS”, mai ai voie să ieși, având în vedere că afară devine „ÎNCHIS”? Iar dacă da, n-ar trebui să fie legal să intri și în magazine când sunt închise? Numa’ să te uiți…

Și , în mod logic, cumulat cu protecția și paza acestora, n-ar trebui să existe și oameni de dezordine?

Această teorie este susținută și de Cobra Security – „Venim ACUM!”…

Desigur că budiguardul din imagine s-a auto-sesizat imediat după ce am făcut poza și a dat instant într-o isterie, de mi-era frică să nu facă un infarct, eu justificându-i că am voie să fotografiez pe spațiul public, moment în care lui i-a crescut tensiunea la gradul Vadim. I-am repetat, nu părea să înțeleagă, așa că am părăsit fața locului prin spate, deoarece eram cu Eta, iar eu nu vroiam să-mi iau de bătut.

***

Am găsit un magazin declarat de misandre (adică fomei ce urăsc bărbații)…

Negreșit că era un second-hand, așa că pentru varianta masculină, propund un sex-shop de misogini cu ceva în genul “atenție, cad pietre”, da’ să nu cadă pietre, că să cadă altceva, mă-nțelegeți? Dacă mă-ntreabă cineva privat, doar atunci o să-i pot spune că pule.

***

Citiți cu atenție. DA’ PĂ LITERE! Că decanu’ sigur n-o citit.

***

Iar asta-i și cea mai dreaptă și cea mai uliță din câte-am văzut în Cluj-Napoca. Totuși, îi spune…

***

Mergând pentru a-și procura Eta un bilet de tren (da, s-a sătura, pleacă-n lume), am descoperit la voiaj, unde locuiesc oamenii internaționali. Evident, în…

… stânga.

***

Iată-i și pe Eroii Fumatului Interzis…

Culmea inter-linking-ului: Să primești o chestie de la cineva, găsită de acel cineva la tine pe blog.

Nu înțeleg de ce, în filme, dacă intră cineva în casa unui personaj, cu scopul de-ai tăia beregata, iar victima aude sunete prin casă, să zicem – din bucătărie, dulapul cu tacâmuri, primul instinct e să întrebe dezinvolt: “E cineva acolo?” De parcă, dac-ai locui cu cineva, n-ai ști numele, iar, dacă ai fi singurul ocupant al apartamentului, N-AR TREBUI SĂ FUUUGI!!!

Am primit până acuma niște solicitări pentru tricouri cu „puiuț de comunist”, dintre care o mamă a cerut două, pentru dumneaei și fi-su, precum și insigne cu stema de puiuț comunist – ce îs. Vă anunț festiv că, dacă mai sunt cereri, vă fac modele pentru toată familia: mămică, puiuț, bunică, purcel de și comunist-șef. Și, în curând, vor apărea și alte modele de vestimentație din “colecția hăt-cutur Jegue”.