“Hmm…”, ca să citez un om înțelept

Întrebare cu răspuns la sfârșitul articolului: Care-i singurul cuvânt românesc ce merită să fie scris cu „tz”?

Doresc să folosesc oportunitatea acestui nou trandafir adăugat în buchetul Jeg pentru a ridica o întrebare îngrijorătoare, căreia trebuie de îndată să-i găsim un răspuns pertinent:

Ca părinte, nu este periculos să fii mândru în aceeași măsură de toți copiii tăi?

Să vă explic… Având în vedere că poate au vârste diferite, atunci nu este logic faptul că acela mai mare este de așteptat să fi realizat mai mult, dintr-o înlesnire cronologică în acest sens? Iar, dacă sunt totuși puși la același nivel de apreciere, nu există implicația că unul este considerat din start un picuț mai tâmpițel, acordându-i-se un avans?

Și, când ești deopotrivă mulțumit de două persoane cu șanse inegale de succes, presupui că cel avantajat de la început a fost pe parcurs incapacitat de o anumită debilitate, ce l-a pus în dificultatea de a funcționa la parametri normali, doar că s-a echilibrat până în final. Adică, în concepția părinților satisfăcuți de rezultatele copiilor în aceeași măsură: cu cât mai mare diferența temporară, cu atât mai prost cel mai în vârstă.

Nu m-aș referi în mod neapărat la mine și la Dacian, dar dacă toți ați adus în vedere acest exemplu aleatoriu… Încercăm să aflăm direct de la mama Jeg, Mirmen, o soluție competentă la această dilemă, luându-i un interviu conținând o singură întrebare (deși ea s-a luat cu altele, după ce mi-a probat teoria).

[trilu-audio]http://www.trilulilu.ro/Jeg/a69212e223c6e6[/trilu-audio]

[Ceva baiuri? Pentru download aici…]

Mă bucur că ne-am lămurit cum stă treaba și că aveam dreptate. Mai departe.

De ce anume, când vorbim din mașină cu cineva ce se află într-o altă mașină sau dintr-o clădire cu cineva care ne vede, din afara clădirii, printr-o fereastră închisă, simțim nevoia să strigăm în șoaptă? Partea cu scoaterea în evidență a cuvintelor printr-o mișcare spasmotică și o evidențiere a buzelor ce-ar face un logoped să pleznească de mândrie o înțeleg, că vrei ca omul eventual să-ți „citească” în acest fel ce-ncerci să-i transmiți, dar de ce sunetele? Și care-i logica lor: de ce cu cât persoana e mai departe, mai departe, cu atât strigătul e mai șoptit, mai șoptit și mai silabisit, mai silabisit?… Întrunind condiția în care interlocutorul cu care comunici chiar îți vede gura, ce relevanță mai are să produci zgomot cu dânsa, dacă oricum nu te aude? De ce nu alegem ori să urlăm cât ne țin rărunchii, încercând să penetrăm distanța și obstacolele, ori să facem un playback cât mai reușit și gata? Până și cântăreții: ori cântă, ori mimează.

De asemenea, sunt curios: Pentru cine gesticulăm când vorbim la telefon?

De ce îl ținem în mână, când e pe speaker? De ce ne jucăm cu firul când e pe hands-free? De ce ne agățăm degetele de casca ce-i conectată la bluetooth? Ideea simplă nu e să ai spațiu de manevră și mișcare în timp ce porți o conversație? Mai există astfel vreun raționament pentru care n-ai vorbi dracului la aparatul în sine și gata?

***

Ați remarcat că, generic vorbind, cartofii pai pre-congelați, găsibili în comert gata tăiați, numa’ buni de prăjit, sunt inutili nu din cauza faptului că eșuează în a împlini caracteristica de bază și minimă a unui cartof, adică să aibă măcar orice vegetal în ei? Ci pentru că au văditul defect de a nu putea sta deolaltă, molecular vorbind, decât dacă sunt fie ne-digerabili de fierbinți, fie in-mâncabili de reci. Adică nu posedă faza intermediară de trecere de la o stare la alta, dintre cele două punctate anterior.

***

Ciutacul mi-a dat mâța azi. Adică forma aia de inter-blogging, de vă povesteam mai demult, în care blogării se provoacă să-și arate unii altora buricele și alte fantezii care îi încearcă. Deși, dacă l-ar duce câtuși de puțin capu’ și nu și-ar pierde vremea pe la Antene, ci ar sorbi Jegu’ precum un nectar, ar ști până acum că nu mă aliniez aceastor manifestări de… cum îi zice? Prostie? Adică nu pre’ fac tagging, nici nu iau.

Dar, deoarișce Ciutacul este simpatec și drag mie, în inima mea intimă dar nehomosexuală, o să-i tratăm cu onoarea binemeritată leapșa. Amintim de asemea că am mai primit de curând de la Denisa provocarea să vă destănui poreclele copilăriei mele (Bursucel, Daribuș-ciuș-ciuruș, Turtiță mda etc.), ceea ce refuz cu obstinație, iar de la un Marius invitația să vă zic brand-urile mele de zi cu zi, fără de care n-aș putea viețui. Când el nu-și pusese Jeg, la lista sa. Deci poți să țuci mâțul ce mi l-ai dat, Mariuse, în acest sens…

Revenind la Ciutac, ideea e să vă spui eu vouă ce aș vrea, da’ nu găsesc, de ce mi-e poftă, dar iau de unde nu-i, după ce tânjesc, dar sunt privat de. Ceva ce îmi place, dar n-am cum să-mi însușesc. El se referea pentru sine la niște țigări, Davidoff subțiri sau așa ceva, de care nu se mai poate bucura nu știu de ce, o don’șoară ziaristă de formațiune blondă înaintea sa zicea de-o ciucalată rarisimă, Mocca. Ei bine, dacă m-ar fi întrebat acum câțiva ani, eram distrus pentru că dispăruse fără de urmă Holstenu’, după ce abia mă atașasem sentimental de el. Se mutase fabrica, nu mai distribuia, nu găseam nicăieri, în țară, prin cursă de ștafetă. Dar mai apoi a reapărut prin varianta Premium. Deși mi-e dor de seria ce era înainte. Dacă știe careva exact cum îi zicea – erau alea care se găseau și la sticluță mai mică – să-mi zică…

Ofer mâța virtuală mai departe lui Adelin Petrișor, ca să-l oblig să nu lase baltă blogu’, cum nesocotește el că este de necuviință. Adeline, de ce ți-ar plăcea să poți da la tot pasul, exceptând minte-n capetele unora?

***

Și, ca să anticipez comentariile: de ce râdem pe net și nu cu viu grai? Persoana respectivă nu s-a prins c-a făcut o glumă?

În aceeași ordine de idei, care-i sensul să SCRII „lol”, nu să FACI? Mai rău – de ce SPUNEM „lol” pe gură?…

***

[foto: Dacian]

Răspuns cu întrebare la începutul articolului: Fitze.