Darius Hero

Copilărind…

C

Azi am decis că-mi fac asigurare. Am hotărât acest lucru simplu în urma unui proces decizional bine gândit ieri, când Bobby mi-a salvat viața de amenințarea a 20 de kile de reflector producție sticlă în mască metalică, care se-ndrepta – bine intenționat pentru un obiect mânat de forța gravitației – spre capul meu, producție proprie. E nevoie pentru ca cineva să scoată un ban de pe urma încetării mele din viață – asta am realizat, iar Bobby s-a grăbit să oficializeze sub legea cobelii că „urmează un an plin”. De accidente, negreșit.

Este ciudat că abia 2007, aflat doar la mijlocul primului său semestru, are de gând să îmi rezerve episoadele finale ale vieții, în care scenariul dictează să mor în urma unui preludiu de neplăceri fizice, să le zic așa, mai mult sau și mai mult stupide.

Acest lucru – că 2007 etc etc. – este straniu având în vedere copilăria mea…

De la frageda vârstă de 6-7 ani, eu și fratele-mi mai mare, dimpreună cu restul copiilor de la scara noastră, precum și cele învecinate, ne jucam cu o dezinvoltură ce friza prostia prin fundațiile celor trei bănci care se aflau în construcție cam pe toată perioada prunciei noastre, până hăt departe, când începeam să realizăm că trupșoarele noastre nu sunt în deplină siguranță printre hăurile cu var nestins, prăpăstiile cu fund de piroane și tije fier-beton înalte de câte-un metru sau pe schelele ce făceau șubreda legătură-ntre etajele neterminate. Aparatele de sudură lăsate cât-colo, pe care le găseam urmărind prin beznă cu degetele încă umede de emoție firele neizolate, pornind de la panoul de curent deschis, unde spărgeam cu barosul de oțel diodele până săreau scântei… sunt doar câteva dintre pericolele ce ne amenințau cu moartea și schingiuirea la literalmente tot pasul, pentru că nu călcam prin locuri în care n-am putea păți nimic.

Bun, și când eram eu caștoc făceam o grămadă de năbădăi, care sunt ferm convins că erau doar un biet antreu la ce urma și încă urmează să mi se mai întâmple. Fiind mititel, am făcut piatră la rinichi pe motiv că nu întrerupeam jocurile poroboace pentru a urina și mă târam cu ambiție pe jos sau stăteam pe rece. După ce-am scăpat de asta, printr-un tub băgat în curu-mi și alte metode medicale, nu mai țineam pișu’. Îmi amintesc perfect de când jucam ascunsea și, la vârsta de vreo 7 ani, m-am pus puțin pe pauză, m-am pișat intenționat pe mine, pentru a îndeplini toate condițiile, adică atât continuarea jocului, cât și atenția sporită acordată stării mele de sănătate, după care am reluat jovial de unde-o lăsasem, mult mai ușurat.

La fel de limpede rememorez cum ne făceam cetățui în curtea muzeului de lângă bloc, din baxurile de bolțari aduși pentru construirea unei aripi noi a clădirii, după care ne băteam aruncând o echipă într-alta cu BUCĂÅ¢I DE CĂRĂMIDĂ! Sau ne urcam în castanii cât clădirea școlii, prin scripeți și sisteme complexe de alpinism, alcătuite din fâșiile de rafie cu care erau legate calupurile mai sus menționate, precum și alte cuie și piroane ruginite scoase de prin scândurile ce se găseau la fața locului – toate astea, desigur, când nu eram ocupați confecționând bombe artizanale cu carbit.

Împărțeala ierarhică prin cartierul meu, care includea și celebra Curtea Gunoaielor, adică un fel de spațiu de joacă/parcare/loc pentru ghene/aprovizionare la patiserie, se făcea în trei mari și cuprinzătoare categorii:

– cei de vârsta mea sau mai mici, denumiți sugestiv „micii”;

– cei de vârsta fratelui meu sau mai mari, denumiți prin analogie „marii”;

– Bogdan, care locuia peste drum, la casă, având peste 20 de ani și un câine Rex, de aproximativ aceeași vârstă.

Micii (cronologic, de la cel mai tânăr): Raisa, Sandra, Anca, Geta, Orși, Cristi, eu, Paul, Dani.
Marii (cronologic, de la cel mai în etate): Dane Pici (înălțime), Sergiu Mare, Andrei, Didi, Radu, Sergiu Mic (mai mic decât Sergiu Mare, dar dintre mari, nu mici), Dragoș, Andrei Zah, Ramona – sora lui Dane Pici, da’ ea era puțin mai… dezinvoltă sexual, să spunem, și nu prea petrecea timp cu noi, cred că doar Bogdan s-a bucurat cu o ocazie sau două, de unde și prietenia strânsă dintre el și Dane, care ne bătea de ne strica și se îmbrăca în ninja, că se uitase prea mult la desene cu țestoasele ninja și ne-a terifiat din scara blocului când mergeam acasă cel puțin vreo 2 luni la rând, până ne-am dat seama cine era.

Vă pot povesti multe din anii mei cei frumoși, de început. Despre cum Dacian și Andrei l-au prins pe Cristi în curtea școlii și, pe cine-știe-ce rațiuni judecătorești, au decis să-l bată cu urzicile peste picioare până l-au lăsat lat, tremurând și alergic. Tot cu Cristi am spart cu orice-am avut la îndemână un zid al clădirii Transilvania, monument arhitectonic al orașului, convinși că de partea cealaltă a cărămizilor era un metrou secret. Dar, dezamăgire, pe cealaltă parte a cărămizilor era doar o amărâtă de stație de taxi.

Sau despre cum treceam de pe un balcon pe altul, pe balustrada exterioară, fără-ndoială. Sau cum mă curentam în întrerupătorul de la buda școlii, al cărei sistem de luminare consta în două sârme ieșind din perete, conectate la o sursă de electricitate. Într-o iarnă, mergând spre grădiniță vioi, la vreo -5 grade, am căzut până la sub-braț într-o gură de canal plină cu apă, acoperită de-o pojghiță subțire de gheață. Nu m-am întors acasă, de frică să nu ies bătut, iar acea zi mi-am petrecut-o îmbrățișând tandru caloriferul, până m-am usucat de tot și am putut să plec. Sunt convins că m-a ajutat mult la rinichi.

Dar nu. N-avem timp să vorbim aici despre toate acestea, sesiunile de colectat cărăbuși ce putrezeau apoi pe sub dulapuri, cum făceam tarte din nămol pe frunze de nuc, pe care i le serveam bunicii peste cap, dacă nu poftea să deguste, despre portarii de la toate instituțiile alăturate, cu care eram prieteni la cataramă și ne lăsau să ne uităm la pistol, despre cum escaladam gardurile de sârmă ghimpată, furam din piață, incendiam, spărgeam farurile la toate tirurile sau autovehiculele cu număr străin, deschideam toate mașinile din parcare cu un creion, jucam perețel până căpia unguroaica de la etajul 1, căreia-i aparținea (perețelul), jucam Perfecturi, ne dădeam cu sania în trenuleț de câte 20, ne suceam vertebrele la lapte-gros și alte cele. Nu, nu este vreme de toate istorisirile. Vă voi depăna despre situația mea școlară.

Eu aveam o învățătore în clasele I-IV de care eram absolut terifiat. Sunt convins că vă regăsiți și voi în această instanță surprinsă de mine, cu micul detaliu lipsă că voi ați avut altă învățătoare, nu a mea.

Învățătoarea mea se aștepta la totul de la mine. La acea vârstă eram deștept, dar nu îndeajuns cât să îmi dau seama că tre’ să-mi inhib această pornire și să aleg să fiu în schimb prost și fără responsabilități, pentru a nu fi o victimă. Învățătoarea mea era catalizatorul coșmarurilor mele și, mai grav decât asta, învățătoarea mea era prietenă bună cu maică-mea.

Astfel, făcea vizite regulate învățătoare-părinte la mine acasă, unde regulate se raporta la zilnic. Când aveam ore de la 12:00, mă trezeam cu doamna lângă mine – ÎN CASà – la ora 9:30, chirăind că nu mi-e făcut patul.

Sunt convins că prin aceste metode naziste îmi urmărea binele și am ajuns apoi să țin foarte mult la ea. APOI. Nu și atunci, la momentul oportun, în vremile vitrege ale iadului în care mă obliga să viețuiesc, pentru că moartea nu era o opțiune.

S-a ajuns la o situație într-atât de dramatică încât prin ultimul an am clacat. Într-una dintre rarele vizitele în care chiar anunța că va veni și nu răsărea din parchet lângă mine, în propriul apartament, nu am mai rezistat.

Scenariul stabilit de către tartorii copilăriei mele – care era s-o aștept eu cumințel, fără să mănânc ișlerele din vitrină, cu care s-o servesc când ajunge, iar apoi s-o întrețin până la revenirea mamei, prietenă-sa – nu prea potrivea cu fobiile patologice dobândite pe durata școlii primare.

Planul a fost repede deturnat: NU, nu urma să aștept cuminte, NU, nu urma să răspund la nici o sonerie și nici să întrețin pe nimeni. Era momentul rebeliunii.

Această revoluție s-a desfășurat în cea mai mare liniște, între orele 13:00 și 21:00, ascuns în remorca din spate a Aroului tatălui Getei și al lui Dragoș, parcat strategic în spatele blocului, cu vedere spre strada pe unde urma să vină căpcăuna. Acolo au făcut vecinii cu schimbul, stând cu mine-n remorcă să nu mă plictisesc, până pericolul părea să fi trecut.

Părea, deoarece nu trecuse, evident. Rupt de foame și oboseală, am încheiat protestele tacite la lăsarea întunericului, când am decis să merg acasă și să mă înfrupt cu prăjiturile ce pe nedrept ar fi putut să ajungă în burta celeia care eram convins că venea să le mănânce cu tot cu mine.

Și am ajuns deci acasă, am sunat-o pe mama mea și am obținut aprobarea. Iar în clipita în care buzele mele puteau să atingă prima prăjitură, s-a auzit în bătaia în ușă. Numai Diavolul poate sincroniza așa lucrurile, iar dânsa ERA Diavolul.

Dar asta fost nimic pe lângă ce a urmat. Precum bine știți, în clasa a V-a se trece pe sistem gimnazial, unde scapi de-nvățătoare și dai de profesori. Eu? Vezi de treabă. Doamna mea învățătoare ne-a dat teme de vacanță pentru vara din ultimul an de școală primară. Pentru anii în care NU ne mai preda. Ideea era să „conspectăm” în caiet „lecturile suplimentare”. Evident că nu făcusem nimic, fiind un rebel… Asta până mai rămăseseră vreo 3-4 săptămâni de vacanță, când m-am întâlnit cu învățătoare pe stradă și m-a luat la întrebări. A rămas că mă mai verifică de câte ori ne întâlnim. Din acel moment nu am mai ieșit din casă până a început școala. DELOC!

Nimeni nu a pătimit precum eu în anii fecioriei. Nici unul dintre voi nu știți cum e să trăiți un calvar, acele clipe de cașmir în care ți-e frică să ieși pe stradă să nu dai nas în nas cu TEROAREA!

Aceste momente, viața însăși și halul în care am ieșit le datorez părinților mei. Și Moafle la fel (care evident că a avut o zână de învățătoare). În albumu’ de mai jos, eu mic și mai blond, el mare și mai brunet. Faceți voi diferențierea. Ăla cu aură în juru’ capului îs eu.

[youtube]G1frX2ObvTE[/youtube]

 

31 comentarii

  • well ain’t that cute! daca nu puneai filmuletul care ne-a zguduit pe toti (si cand spun toti ma refer la mine) din temeliile sufletului, ar fi iesit un comentariu mai amuzant si putin mai inteligent. toata lumea o sa-ti spuna cat de draguti erati, ce pacat ca ati crescut etc. deci, inca o data, ce draguuuut.

  • foooarte frumos, darius..dar totusi cine era acolo langa copac…cu…cu pantalonii la genunchi?;)) (sa nu zic altceva)

  • 1. Ce fetite dragute erati cand erati mici.. Apoi v-ati facut baieti… tare pacat…
    2. Se vede pe cine a mostenit Dacian cu fotografia… desi mai ramane misterul Darius de dezlegat…

  • fa tu bine si treci la biciuit Dacianul…sau scoate un articol care sa merite citit si fara grafica pe pagina…pan’ atunci it’s not worth it!

  • [liniste…muritorule de rand…de-acu’ sa nu mai indraznesti sa te autointitulezi zeu in fata mea…numa’ dupa ce ti-oi spune eu iar zeu! tre’ sa-ti recastigi titulatura de zeu in fata mea!]

    Mărite, iartă-mă pentru vorbele necugetate de mai sus. Îmi cer milostenie cu capul plecat până la pământ, ce mai?!, SUB EL. A fost un moment de întunecime a minţii mele, îţi sunt veşnic recunoscător că m-ai luminat, pohfală Ţie, slavă Jegoniei, preamărire a tot ceea ce există doar pentru că Tu exişti, ai existat şi vei exista pururi.

  • Mucii mi s-au amestecat cu nodul în gât de era să mor. La mine-n dormitor. Tăcerea fină a lacrimii mi-a străpuns faţa. Am uitat mâncarea pe foc şi m-am dus să-ţi rememorez copilăria. Am avut reprimări pedofile. Era să mă îndrăgostesc de tine, copil. Îmi doream să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu tine şi să mă găseşti sumar îmbrăcat, doar eu, tu şi Michael Jackson, într-un threesome perfect şi sublim. Apoi să cântăm “who’s bad” şi să adormim îmbrăţişaţi, în Neverland.

  • Ce moaca aveai si tu si Moafle. Da parca Moafle era mai Don Juan decat tine. Avea asa… a thing for girls. Tu erai mai mut cu caratu` ghiodanului, statu` pe olita pe cand Moafle sufla in flori, dormea cu degetu`n gura; chestii care ating latura feminina…
    No!! Faine poze…

  • simpatici parinti! cred ca mama ta e un monument de rabdare cu trei barbati in casa… Doamne-ti multam ca am fete…:))

  • Frumoase timpuri, fruoase amintiri. O sa imi amintesc cu drag de toate clipele petrecute in Zalau alaturi de voi…Imi e dor sa mai joc ascunsea cu voi, imi e dor sa mai jucam Baschet in curtea scolii…si multe altele :(( !!! Aaaaaaaaa si inca ceva nu o sa uit niciodata cine m-a invatat sa intru pe net…adica tu Darius…Va pup si sa auzim numai de bine

  • :)) frumos frumos….uitasem de doamna crizata de la 1…stiu insa ca muream de teroare cand venea zapada….venea si Darius si nu avea mila…sau asa numitul “Doris” dupa vizionarea filmului Home Alone3 in umila noastra camera:)) (Doris era un shoarece)…pacat ca nu ai povestit de party-urile din uscator…”pizza” facuta tot acolo, sutele de caini stransi prin fatza,spatele blocului, in curtea muzeului si scara blocului. Ritualul de impodobire ce dura saptamani intregi a uscatorului inainte de un asa zis “party” :D…Si nu pot sa uit cum eu…Raisa, avand 11 ani…vorbeam p mIRC cu tot felu d…personaje…si unu mi-a scris scrisoare din armata…si primu lucru…am urcat la Darius sa citim si sa “ne radem”…(apropos…scrisoarea e tot la tine:)) )…multe ar fi d zis…oricum, mi-e tare dor 🙂

  • De profa de geogra/vecina de la tri n-am mai zâs mnica, o murit. Din respect pentru acea categorie din populaţie, adică decedată, îmi voi abţine istorisirile despre cum zicea la şcoală că ne-am pişat pe soţu-so printre balustrade şi alte celălalte. 😀

  • Oh Doamne ma ia nostalgia! Zici ca au trecut 100 de ani deatunci… nu stiu de ce am recitit articolul asta vechi, dar e fain oricum.

    Cristi (din Raisa, Sandra, Anca, Geta, ORSI, Cristi, eu, Paul, Dani….)

  • Interesant… Scrii bine, imi place mult, chiar ! Nu fac pe nebunul, dar nu scriu rau nici eu, apoi cu superlativele rar sunt darnic. Doar ca azi m-ai… obligat 🙂
    BAFTA MULTA !

De Darius Groza

Sociale