Care-i diferența între un cosmonaut cu un picior și un cosmonaut fără un picior?*

* ne întreabă Arpi, iar noi nu-i răspundem

[se organizează, așadar, mers în grup la RoBlogFest, că sex – sufletu’; până acum s-au urcat în vagoane însumi, Dacian Groza, CreierulCuPlete, Jumară, Flaviu Comănescu]

Luni mi s-a aprins la calculator un beculeț pe care nici nu știam că îl am. Dintr-un loc în care nu credeam că încape.

Firesc, era o lumină roșie, cu care sunt obișnuit de la toate aparatele pe care le am în posesie și, implicit, le stric. Pentru că, mai mult decât evident, și lumina de față semnala o eroare, cu care eu, la rândul meu, le-am obișnuit pe aparate.

Ca un stângaci digital care mă aflu, prima mea pornire – după ce becul s-a stins fără a avea eu vreo contribuție – a fost să îl aprind din nou. În această ordine de idei, am încercat toate combinațiile de operare greșită posibile – adică l-am folosit normal mai departe. N-a ieșit. Becul n-a mai luminat.

Pe cale de consecință, m-am supărat pe calculator și astfel l-am vândut. Nu bec? Bine. NICI TU DARIUS!

Vă invit să vă dați cu ghicitul, în cadrul acestui articol, privitor la de unde ieșea lumina roșie. Fericitul câștigător va primi o lanternă veche. Aș zice marca, dar nu cred că are un producător unitar.

Și alt lucru miraculos ce mi s-a întâmplat în week-end, pe lângă că m-am zgâit în becuri: în discordanță cu obiceiul de a nu-mi merge Jegu’ câte-o perioadă, Internetul totuși continuând cu nesimțire să se desfășoare nedisturbat… nu mi-a mers, în schimb, f’o juma’ de zi, nici un Internet, cu excepția Jegului, care se lăfăia online singurel. M-am simțit Leonardo Di Caprio, în vârfu’ bărcii. Mai mult ca sigur că celorlalți, cunoscuți și sub numele de restul lumii, le mergea tot, mai puțin Jegul, care nici nu-i preocupa. Da’ m-am consolat cu faptul că nici pe mine nu mă preocupă ei.

***

Poftiți, vă rog, și trailerul prematur pentru Vitrina 2: a treia-i cu noroc, al doilea film din seria despre la mine la serviciu, care nu, nu apare în curând și nici nu știu când, dacă mă întrebați anume. Este în stadiul său de oricât poate să fie gata, dar sigur nu încă. [pe primul, Vitrina, un film despre la mine la serviciu, îl găsiți aici]

***

M-a întrebat un conblogărean din Cluj dacă nu-mi dau, oare, cu părerea mea corectă, raportat la noua dudă a blogosferei de N-V, adică inițiativa unui Cum-îl-cheamă de a-și acorda el lui spațiu publicabil de criticat blogurile, luate la rând după frustările proprii, în ziarul local Nu-știu-cum-îi-zice. În loc de a scrie, de pildă, niște articole de presă, zic și eu la plezneală, ce cred că s-ar potrivi într-un așa ceva cum este ziarul…Ei bine, nu-mi dau. Cu părerea. Iar dacă vă trece prin cap să-ntrebați, următoarele paragrafe sunt doar o explicație foarte vastă la de ce nu o fac.

Nu-s ironic, chiar habar n-am detaliile. Este vorba de cineva care s-a apucat să scrie un fel de recenzii de bloguri. CRED că pe om îl cheamă Hossu sau așa ceva – din câte am auzit și eu, ocupat cu viața mea personală – iar pe ziar Foaia Transilvană, da’ am înțeles că până-ntr-un final s-a mutat de acolo, ca publicație, sau s-a metamorfozat el însuși, autorul, fiind acum altcineva. Nu cunosc exact măruntaiele amestecate ale acestei polemici ce amenință cu Armaghedonul, cel puțin în spațiul ardelenesc. Până și maghiarii extremiști se simt oarecum încurcați și puși pe tușă cu încărcatul Transilvaniei în dube, de când blogosfera e luată la bani mărunți.

Foarte mărunți…

De ce nu mă duc eu frumușel să verific și să dezbat documentat această problematică? Fiindcă prima dată când am auzit de ea, obiectul “atacului” în presă era blogărul de factură femelă Alexandra Groza. Despre care dubiosul personaj de care vă ziceam a scris un fel de… nu-știu, să-i zic text, cred, că avea cuvinte în el. Pe care, dacă îl citeai cu voce tare, suna ca și cum și-ar fi tehnoredactat autorul ce zicea în gând și ar fi trimis rezultatul din greșeală pe mailul redacției, unde a fost publicat automat, fiindcă editorul este la o shaorma, pe acoperișul clădirii.

Fiindcă articolul consta oarecum într-o antrenantă dezbatere cu sinele, despre cât de mult urăște el o domnișoară. Pe care, dacă ești om zdravăn la cap ce citește presa scrisă și tipărită – unde sunt publicate trebile respective – oricum nu o cunoști, nici că prea te interesează. Iar asa ceva nu citești online, deoarece se presupune ca te mai duce capul.

Am mai cules câte una-alta despre subiect, răsfoind blogurile care au reacționat, dar nu văd vreun alt detaliu demn, despre care nu mi-ați reproșa că vi l-am băgat degeaba pe gât, odată ce ați pierdut vremea aflându-l.

Nu mă cufund să dezleg ițele; din câte am fost informat fără să cer, săptămâna ce a urmat tărășeniei, băiatul a mai găsit o altă domnișoară, despre care și-a dat seama că parcă nici de ea nu i-ar plăcea. În general, au urmat – sau urmează în timp ce citiți aceste rânduri sau vor urma când terminați – alțe blogărițe locale, fiindcă dacă jurnalistul (nu?) a văzut că a buimăcit lumea cu diverse cugetări intime care nu au interesat-o, parcă ar mai fi de unde.

În cel mai fericit caz, în conformitate cu înalta clasă a presei locale, următoarea fată demontată voi fi eu, ca o consecință directă a acestui articol și astfel vom afla mai multe lucruri, că cică rubrica are mantra de a nu citi bloguri proaste, că le citesc ei pentru noi și ni le povestesc. Pe care n-o văd cea mai înălțătoare îndeletnicire… Orișicum, cu mândrie spun că blogul meu e cel mai prost de citit și cu atât mai chinuitor de povestit. Așteptăm pitiți în panoul de administrare.

N-aș vrea să se înțeleagă greșit, să faceți din asta asta o aluzie, ceva insulta fină… doar e limpede că omul e frustrat sexual, nu-i nimic subtil în asta. Din punct de vedere profesional, încă nu cred că s-a autoevaluat și estimez că mai durează nițel, până e mai liber un pic, hormoni, mai răsfirați, baieți, mai răsfirați.

***

Pe mine mă distrează cum toate profilurile de persoane importante sau influente de pe Wikipedia au în fruntea articolului o poză cu persoana respectivă și… Bush. Pe principiul toată lumea vrea poză cu maimuța.

***

Până mai de curând, am trăit cu impresia greșită că maică-mea ar fi o nebună. M-am înșelat amarnic. Maica-mea e, ea singură, mult mai multe nebune; calitate primită automat din caracteristica ei particulară dar – paradoxal – și de grup, de-a fi mai schizo, așa.

Vă povesteam despre cum am ales să mă despart de vechiul meu computer, în viziunea noului meu computer, despre care nu vă povesteam. Cel mai greu aspect din aceasta simplă tranzacție (calculatoru’, banu’ jos și hanoracu’ de pe cumpărător – era roz, răpciugos, nu m-am putut abține) a fost maică-mea. Unde anume vujește maică-mea în tărășenia de mai sus, vă-ntrebați? Exact: nicăieri. Fapt care o și aduce prin definiție la oala care nu-i fierbe. A trebuit să asist la următorul monolog de trei ori, prima oară înainte să vând, a doua în timp ce vindeam, a treia după ce deja vândusem. O să-l pun sub formă de dialog dar repet, a fost un monolog, replicile mele sunt, ca de obicei, absolut neglijabile:

– Măi, Darius! Da’ cine-i băiatul ăsta, tu-l cunoști?
– Nu, de pe net, am pus o ofertă.
– CUM DE PE NET?! Și cu cine mergi?
– Cu Tudor.
– Măi, măi, da’ să nu mergi singur.
– CU TUDOR! Vine și Arpi.
– Da’ să nu accepți să vă întâlniți într-un loc întunecos, să fie lume, în public undeva.
– …
– Da’ poți avea încredere? Vezi că ăștia-s foarte șmecheri, să nu îl lași nici să meargă până afară cu el singur, nimic. Cum i-l dai așa?
– Nu i-l dau nicicum, îmi dă banii pe el.
– Măi, copilule, că și la tanti Lenuța, știi cum le-a făcut? S-au dus la…
– BINE, MAMI. Hai că vorbim mai deseară.
– S-au dus la ea ÎN CASĂ și i-au furat de la parter, cu ei în casă. Și la o firmă imobiliară s-au dat cumpărători și au tot cerut detalii despre vecini…
– O.K., MAMI!
– Și le-au furat tot din casă. Ce-ai mâncat astăzi? Să iei un taxi după aia direct acasă, să vezi, că se ia după tine, unde-ți pui banii?

***