Jurnalul Editorialistic de Groza

Dragi cititori, stimaţi vizitatori efemeri, blogări şi comentatori… Bine m-aţi găsit!

Nimic nu e mai sfânt în blogosferă decât traficul. Dar traficul nu este ceva greu de obţinut. Ceva cu adevărat de calitate, în schimb, este. Cu condiţia să aveţi puţină răbdărică, vă voi demonstra aceste fapte într-un fel cât se poate de simplu: marea majoritate din lumetul ce populează vastul şi fascinantul tărâm fertil al Internetului stă – când nu are de verificat statisticile altuia sau de dat refresh-uri pe propriul site – la ascultat de ping-back-uri. Pentru cei care nu ştiţi, acestea sunt nişte notificări ce vin automat fiecăruia, imediat ce este scrisă pe undeva adresa blogului personal. Adică un fel de „Bă, vezi că ai apărut acolo!” Deci, cum binevoieşte cineva să-i menţioneze, ţop! acolo, să vadă ce s-a zis despre dânşii. Astfel, dacă, de exemplu, pe parcursul acestui articol, aş începe să ataşez câte-un link la fiecare cuvinţel, atunci negreşit că cel puţin o grămadă de prostalăi s-ar buluci să mă fericească cu un spike de trafic cadou, cât ai zice Technorati. Pe care o să vi-l arăt în articolul următor.

Deoarece în enormitatea dumnealor, îşi imaginează că blogul nu creşte (cu sensul bun al sintagmei) în funcţie de competenţa a ceea ce stă scris pe dânsul, lăsând acest aspect pe planul secund, ci odată cu numărul de aduceri aminte. Adică să te afişezi în cât mai multe locuri, indiferent pentru sau cu ce anume. Vă anunţ, dragii mei, că aducerile aminte, deci amintirile, sunt o fantasmă a trecutului. O iluzie ce-o laşi în urmă, deşi totuşi crezi într-ânsa.

Dar, dacă tot aţi intrat aici şi v-aţi făcut datoria de lincaşi clicuitori, mai zăboviţi olecuţă, onoraţi-ne cu prezenţa, că oricum s-a contorizat vizita, deci de aici încolo este pe gratis.

Poftesc să râdem azi în cor de toţi ameţiţii care-au preluat mâţa – fie de pe unde-or fi preluat-o – aia care circulă mai nou, cu mărcile fără de care nu poţi trăi.

Ce este mâţa, pentru cei care nu ştiu? Leapşa. Tagging. Membrii blogosferei se invită politicos reciproc să ne înştiinţeze pe noi, cititorii, cu privire la unele diverse aspecte. De exemplu:

“Eu am făcut sex aseară cu nu-ştiu-cine. Doresc să rog blogării Cutărică, Cutărel, Cutăreasa şi, respectiv, Cutoriţă să-mi împărtăşească în văzul lumii cu cine au făcut ei sex aseară.”

Apoi fiecare să-ntrebe pe altcineva, până când ştie toată lumea cu cine-a făcut toată lumea sex aseară.

Şi tot astfel, diverse provocări. Cea mai recentă se referă la tot ce înseamnă brand neapărat trebuincios, produse sau servicii care sunt indispensabile blogărilor, în viaţa cotidiană. Acolo se pun toate: ce papuci porţi, telefonu’, unde caşti ochii fără să ţi-i mai dezlipeşti, cine te fraiereşte zilnic să cumperi ceva ş.a.m.d. Teoretic asta ar fi: siglele şi numele de care-ar fi reprezentat orice e zi de zi în jurul tău. Practic, în schimb, înseamnă să-ţi umpli site-ul de reclame, să pută a advertising pe degeaba măcar o dată în viaţă, într-un singur post, că le ajunge.

„Geniala” idee, mergând din link în link (hehe), pare să-i fi venit lui (degeaba daţi click, că le-am amestecat) Crizatu’. Deşi eu mă-ndoiesc. Iată cum îmi imaginez c-a decurs, de fapt, scenariul…

Stăteau Bill Gates cu Steve Jobs la o bere Holsten, împărţind-o, că n-aveau nici unul la ei mărunt, numa’ fise de-un catraliard de dolari. Şi văzând ce prost le merge, s-au gândit să-l sune pe Jeremy Wright şi să-l întrebe:

– Băi, Jerilă… Iaca, stăm aici eu şi cu Steve (sau „eu şi cu Bill”, depinzând de care avea minute naţionale) şi nu ştim cum să ne apară siglele încă de-o tură pe tot Internetu’. N-ai vreo idee?

La care Jeremy Wright, după un gând a cărui căutare a durat 0.15 secunde, afişând primele 10 pagini din aproximativ 63.100.000 de rezultate:

– Păi, stai să văd când intră Crizatu’ pe mess, că mie nu-mi încarcă nu-ştiu-de-ce blogul, şi-l rog să pună un post la el, în care să provoace blogosfera românească la un tag cu brand-uri.

Păi, băi, Evangheliştii lu’… era să zic “peşte”, da’ de fapt e „Evangheliştii lui ORICINE nici măcar nu catadicseşte a vă plăti”! Sunteţi nişte bloage goale şi nişte gloabe loage. Numa’ bune de feştit în logo-ul cuiva, moca. Vai de puţele voastre, băi! Termenul religios cu care m-am adresat adineori este unul standard: chiar aşa sunteţi consideraţi de către companiile respective, în cadrul categoriei clientelare. Evanghelişti – aceia care duceţi credinţa mai departe, prin faptul că sunteţi mândri c-aţi dat banii pe ea.

Tipologia de „Să vedeţi ce gadget, wow!, mi-am luat ieri, uite: măr, măr, măr muşcat pe muchie, iar pe dos încă un măr!”

Aproape la fel de naivi ca ăilalţi care primesc invitaţii la nu-ş’ ce site, unde nu poţi intra, dacă nu te cheamă cineva şi, de altfel, nici nu te-ai duce, dac-ar fi la liber. Şi dup-aia te şi lauzi că poţi să-i mai bagi pe alţii.

La ieşire, poftiţi un fluturaş. Şi daţi-mi link-ul înapoi, că vă intră track-back, hienelor!

Baiu’ îi că acuma musai să mai scriu încă paragrafu’ acesta, deoarece lista blogurilor ataşate automat acestor cuvinte “valorează” (pfft!) 793 de oameni şi implicit link-uri, ceea ce înseamnă că tre’ să mai aiurez încă cât cam de o sută de cuvinte, deoarece aiurelile mele standard avuseră o limită. Şi-mi mai ziceţi că nu ştiu când să mă opresc! Vedeţi? Am gătat prea devreme. Începeţi, sper, să conştientizaţi până acum că aţi ajuns să citiţi degeaba, aceste rânduri fiind scrise din burta pe care sunt aşezate buricele degetelor, scopul fiind să egalez până într-un final apoteotic totalul de URL-uri necesare.

Ultimele trei cuvinte.