Jurnalul Editorialistic de Groza

Pentru început, daţi-mi voie să mă dezic public de FOSTUL meu iubit, Victor Ciutacu (punct ro), dar şi de sor-sa lui geamănă prin alianţă, Dan Andronic (punct blogspot punct com, că-i pârlea, săracu’), de care, în apărarea mea, nici măcar nu m-am zis vreodată, ca să mă pot dezice acum.

Aceştia doi, stârpiturile, au intrat în dizgraţia Freedom House România – şi pe bună dreptate – fiindcă sunt noii inchizitori machiavelici ai dreptăţii şi bunului simţ. Spre deosebire de… hmmm, nu ştiu… Băsescu, să zicem, ca exemplu neutru şi obiectiv.

Am primit şi eu un mail de la ONG-ul de m-a desemnat tânărul jurnalist al anului, în care mi se aduceau la cunoştinţă mie, blogărul, îngrijorătoarele piedici puse de numiţii, democraţiei şi adevărului, şi care aruncă cu căcat virtual în fereastra transparentă şi deschisă, deci direct în casa instituţiei civile, ce mă sfătuieşte prietenos, cu ocazia asta, să-i şi ignor pe micii fitilişti ticăloşi, că mă-nvaţă numa’ pă rele. Am căzut adânc pe gânduri. Când m-am trezit, deja terminasem de citit. Organizaţia este acuzată – repetat şi de aproape o lună, încât plânge de sare cămaşa libertăţii pe ea – c-ar fi găzduit, cu pop-corn şi toate necesare, o previzionare a filmului mitei din agricultură, învitând în secret audienţă de vază, din mai multe redacţii.

Asta înaintea transmiterii lui la televiziunea publică.

Se zice – de către duşmanii publici numărul 1 şi 2, care-ncearcă să destabilizeze ţara – că un cârd de beta-testeri au fost racolaţi şi îndesaţi în Ferdinandului/125, ca să vadă micul test de aptitudini în procesare videotehnologică asistaţi de computer, al cameramanilor DNA, pentru ca apoi să decidă, bătându-se-ntre ei, care are pipota mai densă, cât să-l şi dea pe post.

FALS! Eu am fost la sediul Freedom House, când am semnat pentru premiul de tânăr jurnalist ce mă aflu. Iar acolo, vă asigur, nu erau condiţiile pentru premiera cu tot cu director’s cut a unei producţii de asemenea anvergură. Nici măcar din punctul de vedere al numărului necesar de scaune şi nu cred că i-or fi ţinut pe bieţii oameni în picioare. Ba chiar ţin netulburat de negura vremii minte că pe atunci era stabilit ca imnul Jeg să fie cântat la sosirea mea, cu proiecţia videoclipului aferent pe un perete, iar acest scenariu a căzut şi s-a trecut direct la sărutarea bebeluşilor şi şedinţa foto, cu fotomodelele pe trotinetă. Deci, vedeţi voi, pare ireal ca Freedom House să se facă părtaşă la aşa ceva.

Totuşi, Andronic şi Ciutacu susţin că la CinemaPlex Freedom House s-au învârtit lucruri şi, se pare că, în final, Rodica Culcer a fost fericita olimpică, aleasă voluntar de către Preşedinţie, care n-a avut nici un moment vreun rol, nuuu, în toată treaba asta onestă şi limpede precum apa pârâului din care bea căprioara cu ochi umezi. Şi oferă 1000 de euro celor care pot aduce dovezi de necontestat ale acestui fapt (trimiteţi-le la mine, că mă ocup eu, intermediez, aşa cum m-a-nvăţat neica Mureşan).

Mie nu-mi vine să cred nimic, de la nimeni, în năzuinţa mea continuă după a mă durea-n cur, deoarece nu-mi trebuiesc dovezi separate ca să-mi dau seama că “toţi ne fură, dom’le, că de nu ne-ar fura, ne-ar merge lu’ toţi mai bine, ce s-o mai întoarcem; uită-te şi tu la ei cum ne fură şi-şi face cataloage cu care e mai bogat; dă-i în fra-s’, că oamenii simpli nici cataloagele lor nu şi le permite“.

Povestire în ramă, luaţi aminte: Eu, când eram mic şi jucam fotbal la grădiniţă, stăteam pe mijlocul terenului. Iar când o echipă conducea, ţop!, un pas în jumătatea respectivă. Când luam bătaie, hop!, reziliam contractu’ şi mă transferam dincolo înapoi. Precum remarcaţi, politica modernă se inspiră din mine: un învingător, de mic copil.

Aleg, astfel, să nu-i cred încă pe Ciutacu şi Andronic, fiindcă încă nu dau recompensă mai mare decât premiul de la Freedom House, în care am cu 20 de milioane de lei vechi mai multă încredere, adică cu 100 de giga de hard şi 512 de ram în plus pe calculatoru’ meu cel nou, luat pe banii de la organizaţie. Da’ precum s-a cam lichidat şi sponsorizarea de la dânsa pentru că sunt un om corect şi nu vreau să fac parte din această cloacă, până nu văd de unde sare banu’ mai cu spor, iaca mă dezic io şi de Freedom House.

Vând libertatea din casă şi mă duc s-o beau în birtu’ deznădejdei…

În sfârşit, oricum ar fi socoteala, să mă leşe pe mine şi Andronic cu liberalii lu’ pimp, că ştim noi ce hram poartă. Că lua Remeş cu tri mâini, numa’ de avea de unde, dacă nu se ţepuiau între dumnealor. Iar Alexandra, de la Freedom House, când o mustră conştiinţa, ştie unde să mă sune ca să organizăm o preluare a recompensei pentru nu-spui-ce informaţii. Iar premiul meu mi l-a dat oricum Vodafone, după ce mi l-au desemnat Gheorghe şi cu Avădani şi celălalt nene, aşa că mă simt plin de freedom să dau cu leţu’ pă voi. “HOŢII, HOŢII!” (Ah, şi vreau să-i mulţumesc lui Andrei Crivăţ fiindcă exist şi pentru tot ce mi se-ntâmplă, că de n-ar fi el, Simeria oportunităţilor şi succeselor mele, n-aş fi eu să mă aveţi.)

***

Dacă am început cu începutul, să continuăm cu continuarea. Mă informează Fana, funcţionară aeroportuară, că a venit Beyonce (să-mi ziceţi dacă se scrie altfel, ca să nu-mi pese) în 2 (două!) avioane, la Cluj. Mă-ntreb cum. Juma’ într-unu’ şi juma’ în altu’? Pariez că se cazează iar la mine pe stradă. Io nu mă mai duc să-i fac poze. Să vină încoace, să ia o Monă mică de la Irimie Cafe în drum şi să-mi dea bipuri când îi în faţa blocului.

Şi să încheiem la final.