Jurnalul Editorialistic de Groza

Dacian: “Ssst! De la Iulius Mall bat clopotele?“

N-am fost “cu cineva” în mod neapărat de curând. Dar, stând la o berică cu una dintre ele (cele cu care n-am fost), am început să strâng o mică dar preţioasă colecţie de replici, pe care orice băiat conştient şi responsabil ar trebui să le înţeleagă din vreme ca pe un foarte timpuriu “mai un pic şi-ţi dau papucii”. Şi să acţioneze în consecinţă. Cele mai dese astfel de replici, pe care le-am cules, desigur, de pe câmpia înflorită a experienţelor mele eşuate – confirmate mai apoi cu ajutorul unui focus grup alcătuit din o persoană – sunt:

• “Mă disperă că mă întreabă toţi de tine, de parcă io-aş şti tot timpul unde eşti.“
• “O, lasă-mă, că-mi transpiră mâna.“
• “Mi-era pe silent.“
• “Acum, seara?!“
• “Ah, nimeni, nu-l cunoşti…“

***

Tâmpitul de Dacian, care ocupă cu regularitate funcţia de frate al meu, s-a decis spontan că el o să folosească scuze şi pretexte nou dezvoltate, în prezenţa celor cărora le plătim chirie, fără să mi le aducă ulterior la cunoştinţă. De ce este aceasta o problemă?

Trebuie să aflaţi, că în societatea chiriaşilor, nişte minime reguli se impun. La fel, este necesar să conştientizaţi că bătrânii proprietari ai apartamentului nostru nu sunt zdraveni la cap, prin cursul firesc al vieţii. Ea, Raveca, are telefon mobil şi deci ştie că nu îi răspundem intenţionat, precum şi că putem să vedem că ne-a sunat. El, Dobrin, fost ofiţer, este acum pensionar cu aparat auditiv şi care, când mergem la el, ne serveşte minciunele. Adică gogoşi ardeleneşti, cu zahăr pudră. Suspectez că e un fel de răspuns subtil la minciunele ce i le servim noi: gogoşi ardeleneşti, legate de plata la întreţinere.

Ei bine, pe lângă asta, facem cu schimbul la mers să dăm banii de chirie. Nu că n-ar fi ei oameni de comitet şi simpatici, în afară că sunt bătrâni, dar de fiecare dată trebuie să asistăm la deschiderea ceremonială a dosarului cu toate facturile, să le trecem în revistă şi clasăm din nou, începând cu noiembrie 2005. Apoi să discutăm o jumătate de oră dacă nu cumva vrem să renunţăm la abonamentul de telefonie fixă, pe care ei au propus să-l facem, iar noi să-l tăiem, încă de la început. Apoi să mai stăm la o tacla, iar la sfârşit să ducem acasă nişte struguri, că “acolo numa’ se strică”.

Ceea ce ne aduce la invenţiile lui Dacian de faţă cu ei, ca să se scoată, pe care nu le împarte frăţeşte cu mine. De obicei, când trecem pe la ei, o facem “în drum spre ceva”. Ca să învăţaţi şi voi: mereu se merge la plată pe fugă, fiindcă “eşti în zonă” şi niciodată “nu te îndrepţi spre acasă”, precum şi eşti în întârziere ca să ajungi undeva. Mna, poftim, asta nu ştiam eu. Dacian a definit procedeul, pentru el însuşi, fără să mi-l destănuie. De aia eu trebuie mereu să aduc diverse cu mine, când vin de acolo, şi de aia nu-mi place să mă duc.

Ajungându-l din urmă cu raţionamentele, am riscat şi eu să spun la un moment dat că trebuie să fiu în centru în 10 minute – ceea ce, paradoxal, chiar era adevărat – necunoscând faptul că Dacian mereu, în special când se întâlneşte cu ei, “trebuie să fie în centru în 10 minute”, la rândul lui.

Solicit pe această cale ca, începând de acum, să fiu în permanenţă informat din timp cu privire la justificări de uz comun, la ordinea zilei, care s-au folosit repetat, pentru a nu fi pus în situaţia penibilă de a le formula cu exactitate în cele mai improprii circumstanţe, mai ales când acestea sunt deja sub spectrul circumspect al bănuielii!

***

Trăiesc o zdrobitoare deznădejde, de când nu-mi mai monitorizez traficul cu serviciul românesc intitulat la fel, deoarece am încetat să primesc rapoartele cuvintelor cheie şi formulărilor retardate de căutări, prin care se ajungea din Google la Jeg.

Tânjesc după dubioasele fantezii erotice – în afară de plafonatul “Darius Groza” şi rezultatele-i fireşti: tânăr, imposibil de obţinut, luaţi-vă gândul vulgar – prin care scursurile societăţii online ajungeau aici, la noi, cu erecţia gata frecată.

Un’ te-ai dus tu, frustrat de dormitor, ce cătai porneturi deşarte şi, printr-o nefericită alăturare de vorbe, te trezeai nesatisfăcut, să zic aşa, la mine-n blog?

***

Slăbitul sau scăpatul de burtă nu este o opţiune viabilă pentru mine acum, din motive bine întemeiate, vă rog să nu mă mai agasaţi. Mi-am procurat recent (anul ăsta) o pereche de pantaloni cu vreo două numele mai largi. Câteva kilograme în minus ca greutate sau centimetri în circumferinţă ar fi un iremediabil dezastru vestimentar. Şi, dacă mă prinde în oraş fără curea, ar fi unul social şi pentru cei din jur. Aşa că rog răbdare.

***

N-am avut nicicum timp (cu sensurile de “mi-a fost lene să pun”, respectiv “am uitat”) de înregistrarea Bună dimineaţa, este ora 5!. Precum unii dintre voi cunoaşteţi, fiind între neglijabilele victime, în urmă cu câteva zile, îndreptându-mă cu trenul spre Bucureşti, mi-am luat reponsabilitatea de a-mi contacta telefonic prietenii (vreo 20), pentru a-i anunţa că mai sunt aproximativ 2 ore până trebuie să se trezească. Pentru deliciul vostru şi al celor puţini care au avut inspiraţie să-şi pună aparatele de telefonie mobilă pe silenţios, poftiţi…

(în caz de forţă majoră, recte Trilulilu nu merge iar, utilizaţi varianta Evoca, pentru aceeaşi înregistrare, dar reţineţi: nimeni nu este în siguranţă!)