Jurnalul Editorialistic de Groza

Nu vi se pare dubios că, de obicei, netul mobil e ăla care nu merge?

Să vedeţi! De fapt, nu, că vă zic la sfârşit.

Vorbind eu cu nişte fete, aşa, ca activitate mai amplă ce-o practic zilnic pentru întărirea caracterului, în speranţa că vom trece cândva la pasul următor, acela de a mă obişnui cu refuzul, am dat de-un conflict în termeni surprinzător, referitor la care doresc să mă consult cu voi. Nu că n-ar fi fost de aşteptat să se lase cu partaj ofuscat, în discuţia mea cu viţicile, da’ am descoperit ceva ce nu reuşesc nicicum să-mi explic, în cadrul larg al lucrurilor pe care nu le-nţeleg la ele: aparent, acestea, domnişoarele, acceptă fără crâcnire că sunt nişte animale, doar că nu de orice fel. Aparent, se face o mare confuzie cu privire la regnurile concrete din care fac parte, fiindcă sunt unele anume tolerate, iar altele nu, sub nici o formă.

Să lămurim un aspect, înainte de toate: eu nu sunt un misogin. Chiar îmi plac femeile pe lângă casa omului. Dar ele par să nu fie întru totul de acord.

Cel mai mult le convine să fie “pisi”. În general, ele sunt, desigur, nişte biete mâţe ce se ling singure şi le e lene să se ridice de pe buci, până chiar înainte de a fi imperios necesar să utilizeze litiera, preferabil când te incomodează cel mai mult, unde toată fraza ce se încheie e o metaforă spusă cu patimă. Dar cert e că oricărei fete îi place să fie considerată o felină graţioasă, totuşi de temut, iar în cazul meu, probabil, se adaugă şi plăcerea sadică de a-mi provoca crize respiratorii măcar conceptual.

Imediat următoarea lighioană pe listă cu care ele încă tolerează să fie asociate este iepuraş. Iepuraşii sunt buni, în opinia lor. Avem voie. Şi în a noastră, fiindcă, vedeţi, noi cu orice ocazie reuşim să ne-ndreptăm încetuc spre ceva cu subtrat sexual. Da’ ele cât timp e “pufi” nu îşi pun această problemă.

Mna, dacă ajungi să-i zici lu’ una purcică, deja ne certăm. Ce-are, dragă, purcică? Noi nu ne dăm seama. Noi nici între dacă suntem boi sau porci nu ne-am decis şi nici nu prea ne pasă a ne diferenţia de oricare dintre ei sau între noi, cât timp suntem aşa, o ciurdă.

Ceea ce ne aduce iar la oile acestea de care vorbim. Nu le convine nici găini. Se poate constata destul de limpede că în mai multe nu se regăsesc, decât cele care parcă le-ar contura.

Pe de altă parte, am remarcat că nu le convine nici să fie soţiile noastre în aceste comparaţii. Dacă un băiat este un superb cal, ei nu-i place să fie iubita lui, iapa. Dacă noi suntem nişte câini ageri, ele, căţelele, parcă au ceva de lătrat. În schimb, lângă un papagal, ele sunt întotdeauna nişte privighetori, chiar dacă unui vultur i se întâmplă mai des să dea peste-un cârd de gâşte, decât peste nişte lebede gingaşe. Da’ degeaba se dă el cocoş, fiindcă mereu se va găsi o cloşcă să facă din el struţ.

***

***

Care-i (partea cu orătăniile) practic esenţa a cum fie fetele au chef sau, mai concret, n-au. Deoarece în funcţie de aceste două variante se stabileşte mişcarea de rotaţie a planetei, atâta că dacă, cât şi în ce sens. Doar la ele se întâmplă aşa fenomen. Pentru noi, băieţii, cheful doar că nu-i atâta de puternic, fie că el se află sau nu-i. Fetele însă depind de el, iar noi prin ele, la fel. Eu, personal, niciodată n-am fost încercat de-un chef de nu-ncăpea în mine şi trebuia să dau pe afară. Iar, pe cale de consecinţă, nici nu m-am confruntat cu vreun neavut cronic de chef, încât să nu mă pot urni fără el. Pentru tinere, există doar extremele. Fie posedă tot cheful din lume, iar pentru noi nu mai există cale de scăpare, fie nu deţin nici un pic de chef, cheful nu mai există nici măcar pe cale de dispariţie.

Noi, dacă ne trebuie chef, mergem la unul, fiindcă pentru noi el se află organizat sub formă de el însuşi, iar noi ne deplasăm într-acolo. Şi de cele mai multe ori mergem doar în ipoteza că sunt fete la faţa locului care-l au pe el, cheful. În schimb, dumnealor ascund cheful. Asta dacă-l au – de unde şi petrecerile exlusiv de fete – invenţie tot de-a lor, ca să ne strice nouă cheful nostru. Or la noi cheful e tot numai de fete, fiindcă noi vrem fete.

Când nu este chef, totuşi, mereu e alt motiv prezentat. Aproape niciodată nu va recunoaşte o fată că nu-l are, fiindcă noi ne aşteptăm de la ele să-l aibă, iar ele vor  ca noi să credem că au şi să ni-l trebuiască, ca să nu ni-l dea. Foarte rar vor declara răspicat că n-au chef, iar atunci e doar pentru că ştiu că de acea dată îl avem noi şi vor să fie clar că nu ni-l primesc, că cheful nostru nu valorează nimica.

***

[alternativă YouTube]

***

Să-mi explice mie cineva de ce în latină se scrie cu italic, fiindcă toate expresiile din cărţi aşa le-am văzut şi nu reuşesc să cuprind motivul. Deşi italicele mai sunt o metodă de-a se lăuda autorul că ştie alte limbi şi vrea să evidenţieze acest fapt. La fel cum ai accentua în vorbire neologismele, cu un aer de superioritate. Şi de ce a ajuns web-ul atât de doi-zero, încât o asociaţie de locatari să ridice cu o îngrijorătoare seriozitate ipoteza (la şedinţă ei de asociaţie, care când eram eu mic avea loc în uscător, printre sârme cu capoturi atârnânde) să-şi facă blog? Nu, nu a mea şi nu o să dau link până nu e stoarsă toată pentru un an de arhivă aici, de rezervă.

***

Am zis că vă spun: recent am participat la Vitrina la un proiect pentru un client, la care, ca să nu-i fac prejudicii asociindu-l cu mine, îi vom spune Zapp. Iar acest client a lansat un telefon, ca un fel de smart-phone low-cost. Vă zic imediat cum se numeşte, că doar vă văd bâţâindu-vă. E@sy. Aşa-i zice. Şi asta-nseamnă lesne, fiindcă telefonul se zice că ar fi ieftin, da’ uşor în acelaşi timp, atâta ca greutate, cât şi la uzabilitate. Pentru că eu a trebuit în calitate de mine însumi să adun o două mâini de blogări (el şi el şi el şi el şi el şi el şi nu în ultimul rând ea) ca să le dea aceste aparate şi să se uite la ele (dar şi pentru că m-au pus capră, oferindu-mi şi mie unul), am zis să fiu amabil şi să scriu şi io de el, că nu poţi zice că pe Jeg se face reclamă. Da, teribilă greşeală strategică din partea amicelor de la Zapp. N-o să ne băgăm în chestiunile tehnice despre care vor scrie pesemne ceilalţi mai iscusit decât mine, eu fiind străin acestor cunoştinţe tehnice. Ci voi dezvolta pe marginea la cum l-am folosit eu, venit aşa de la ţară, cu degetoacele mele murdare de clisă şi şterse de ziare gratis luate de la metrou, unde eu mă duc să mă uit de după ţarcurile alea.

Să-ncepem: mă pot făli mialcoş înapoi la comuna mea că am reuşit să-l fac primu’ să puşte. Telefonul e, cum l-a surprins cel mai bine Teo de la Deko, o ustensilă absolut necesară, mai ales că până acuma n-aveam cu ce sta pe net, de la calculator de la serviciu, până la calculator acasă, la un preţ care să nu fie iPhone, cum şi-a luat el atunci când era scump, nu acuma când e ieftin, da’ abonamentul de trei ori mai scump. Deci se stă cu el pe mess, se intră pe mail de mai orice tip, iar domnii de la corporaţie susţin că ar merge de 50% mai oriunde decât alte reţele. Or eu când m-am conectat prima dată, PAF!, a şi cedat c-o minunăţie de eroare, când a făcut cunoştinţă cu lista mea de messenger.

Apoi, dacă se-ntâmplă să crape în faţa prietenilor de pe net, trebuie ca să-i scot bateria, al cărei capac e cea mai grea centură de castitate ce mi-a dat s-o penetrez. Până aici e bine oarecum, fiindcă eu obişnuiesc să-l scap de la diverse înălţimi. Ca norocul, nu mă pot exprima cu privire la tastatura care-i ca… de tastatură, adică cu toate literele, fiindcă o colegă a avut grijă să scape suc pe ea din timp. Da’ în aceste condiţii aş zice că îi bună. E drept şi că dincolo de pretenţiile mele barbare, telefonu’, fără să sper deşart la vreo mărire de salariu, se descurcă. Mai ales că îi pus în situaţia să se descurce cu mine. Aş zice chiar că, dacă l-aş fi plătit, ar fi meritat banii. Pe de altă parte, nu-i merg diacriticele. Le are, mi le arată, da’ când îi să le selectez, e mai încăpăţânat, în sensul că nu vrea. Alte probleme minore au fost remarcate de grupul de înnodători în papură, din mofturi cum că nu-i merge lu’ Marius nu-ştiu-ce pă Tweeter, la Rezistenţa Urbană nu-i încarcă blogu’, ceea ce nu pot să mă abţin să zic că-i un început bun, hăhăhă.

Cui i l-am dat a zis că arată bine, eu zic că e prea puţin în greutate, mie-mi place să atârne. Îmi intră în mai toate crăpăturile (vestimentare), fără să-l îndes. Bateria rezistă cam la fel precum coafura, când ai din ăla bun în păr. Şi funcţionează chiar bine ca modem. Eu am testat cam elementele pe care se bazează măgăoaia când se promovează. Îi dau un 6,5 sau 7 cu indulgenţă. Când 10 e doar pentru Dumnezeu, 9 pentru dom’ profesor, 8 pentru olimpici etc. Nu vă bag aici poze, că n-aveţi ce vă uita voi la el, nu ştiţi ce-i aia tehnologie, că nu vă merge wireless-ul în cocina voastră acolo unde staţi şi citiţi Jeg prin dial-up. Decât dacă vă interesează. Caz în care îl puteţi găsi pe site la Zapp, pe care, de asemenea, îl puteţi căuta pe Google.

Şi a apărut un interviu în blogul nebunului ăluia de umblă pe la comentariile lui toată lumea şi care m-a dibuit pe Internet.

***

Patronul pe bicicletă de la Low Riders zice că să mă duc la unde scrie aici, pe afişul ăsta de mai jos, să văd dacă mă răzgândesc cu privire la muzichia de tip hip-hop. Iar eu voi face întocmai. Voi alegeţi pentru sine, că nu îmi sunteţi pe buletin, pe care l-am pierdut, să vă dădăcesc ca pe nişte prunci cu mucii pă chept.