Pilda taximetristei pocăite din Zalău şi
a piţiponcei, vacii morbide, respectiv prietenei lor de la cinematograf, din Cluj

sari la comentarii

La Zalău exista mai demult – şi sper că încă mai există şi azi – o taximetristă pocăită, modelul cu batic, la vreo 50 de anişori, care conducea – şi sper că încă mai conduce şi azi – o Dacia, modelul vechi, roşie, care nu era dotată şi cu siguranţă nu este dotată nici acum cu staţie de emisie-recepţie şi nici taxator, nici număr de telefon pe portieră, nici nume, nici tarif, nici nimica, doar cu un semn din plexiglas cu becul ars pe capotă, până când l-a dat jos.

Taximetrista pocăită parcurgea – şi sper că încă mai parcurge şi azi – fără abatere şi cu regularitate, traseul bine stabilit al autobuzelor nr. 6 şi nr. 22, din Brădet până în Dumbrava Nord, precum şi retur. Pe ruta aceasta şi atât mergea ea necontenit, da’ cu taxiul şi sper că mai merge încă şi azi.

În această maşină se urcau – şi sper că încă se mai urcă şi azi  – oameni normali, în staţie, firesc, precum într-un autobuz, doar că cu puţine locuri. Exista o sumă agreată, ultima dată era 7 mii de lei vechi de persoană, indiferent cât mergeai. Dacă n-aveai bani ficşi, nu era musai să-i dai, că nici taximetrista nu-i ca-cum-virgulă îţi dădea bon sau bilet sau ceva. Şi era în stare să reţină şi era dispusă a face concesii, deci puteai plăti şi tura viitoare. Era însă necesar să-i spui în ce staţie să oprească, ca să cobori sau dacă vrei să cobori între staţii, era bine şi aşa. Sau dacă vroiai să urci între staţii…

În maşină erau patru locuri pentru pasageri, dar dacă eram numai trei urcaţi, aşteptam să mai vină cineva în staţie, să se completeze locul, că altfel nu ieşea cursa. Cel care se urca în spate, al treilea, avea responsabilitatea să întrebe, din portiera întredeschisă, oamenii din jur, dacă nu vor să fie al patrulea, dacă nu vin spre Dumbrava Nord sau spre Brădet, în funcţie de cum era orientată maşina. Când venea cineva, plecam. Nu venea nimeni – nu plecam sau te dădeai jos din maşină de pretenţios, că sunt şi alţii care vor să meargă.

Dacă eram cinci, atunci maşina avea cinci locuri de pasageri.

De cele mai multe ori, locul din dreapta era ocupat de-un frate sau de-o soră întru Domnul, cu care taximetrista pocăită vorbea codat, probabil despre alţi fraţi sau surori. Noi, nemântuiţii, eram segregaţi în spate, unde nu vorbeam nimic, decât dacă vroiam să coborâm.

Maşina roşie condusă de taximetrista pocăită era utilă şi avantajoasă, pentru că era mereu în staţie, în orice staţie sau cel mult tocmai trăgea în staţie imediat ce ajungeai, nu accelera înainte de staţie ca să te bată de parbrizul din faţă când pune frână în staţie, nu te stropea când erai în afara ei şi trecea pe lângă tine şi niciodată nu “se retrăgea la garaj” şi nici nu făcea “cursă specială”.

***

[există o persoană care chiar umblă pe unde se găseşte aşa ceva, iar această persoană se cheamă Alexandra Ardelean]

***

Bine, dragă, şi, deci, m-am dus la cinematograf, da? Eu, cu un prieten, cu o prietenă şi cu o prietenă, aşadar noi patru. Am intrat cu toţii în sală pe uşă, cum este raţional şi ne-am îndreptat civilizaţi să ne ocupăm locurile noastre, pentru care luasem bilet – aşa cum se face – de unde să ne uităm la film. Când însă dăm să stăm jos – pula – pe scaunele noastre stăteau: o fată, o fată, o piţipoancă, o vacă morbidă şi încă o prietenă dintre ale lor, caracteristic situată cam pe la mijloc între trăsăturile combinate ale celorlalte două.

Ne uităm perplecşi la noi. Ne uităm perplecşi la ele. Ele se uită perfect normal la noi. Pentru că părea că nu ne-nţelegem din priviri, am verbalizat, ca să fie clar:

– Staţi pe locurile noastre.
– Ştim, a venit răspunsul, previzibil.
– …, exclam eu mut.
– Că şi pe locurile noastre stă altcineva, se grăbeşte ea, crezând c-a fost la fel de clară cu mine cum am crezut eu c-am fost cu ea, când doar m-am uitat perplex la ea, omiţând s-o anunţ explicit că stă cu alealalte pe locurile noastre.
– Dar voi staţi pe locurile noastre, argumentez eu, printr-o logică recursivă.

În acest punct, primele două fete se ridică şi pleacă resemnate. Îmi dau seama că nu sunt din acelaşi grup. Se eliberează, deci, două locuri, până la piţipoancă. Noi suntem tot patru, aşa că înaintez în rând, unde, în lipsă înţelegerii credeam eu intrinseci a faptului că noi încă am dori să vedem filmul, tot de pe locurile noastre, reiau procedura deja exersată:

– Staţi pe locurile nostre.
– Da’ şi locurile noastre îs acolo sus. Da’-s ocupate.
– Atunci mergeţi şi ziceţi-le că-s locurile voastre, le învăţ eu pe propria piele.
– Da’ ce, să le zicem că să se ridice, numa’ aşa? mă învaţă ele pe propria piele.
– Păi cum îi asta problema mea?
– ŞI CE, DERANJĂM TOATĂ SALA?! mi se revoltă.

Corect. Nu se cade să deranjezi toată sala. Îţi alegi locurile bune şi deranjezi numai pe cei cărora le aparţin. Bun simţ elementar, nu nesimţire, ca propunerile mele. Încep să se stingă luminile, aşa că decid să nu mă ţigănesc cu boarfele ca la disco şi mă aşez lângă ele, aşteptând să-nceapă filmul sau să ne ridice şi pe noi cineva. Începe filmul.

Filmul se intitulează The Book of Eli. În primele secvenţe ale filmului, apare o pisică de rasă sfinx, care n-are păr, cam urâtă. Prin urmare, în primele secvenţe ale filmului, boarfele deja nu se mai pot abţine şi izbunesc: “Fai de pula me’, ui’ , tu, la asta, zâci că-i Carla, ăăăhăhăhăhă, ni că ce faţă are!”.

Carla, probabil vreo duşmancă de-a lor, semănând aparent cu pisica din film, a fost subiectul unor prelungi hăhăieli şi comparaţii amănunţite cu pisica, până când Denzel Washington a omorât pisica cu o săgeată, eveniment întâmpinat cu nestăvilite urale din partea publicului borfet, sărbătorind deschis că Denzel Washington practic tocmai o omorâse metaforic pe Carla însăşi. Mai încolo, când Denzel Washington a pus pisica la proţap (aşa-i scenariul), boarfele au conchis că, deşi este într-adevăr amuzant, nici măcar Carla nu merită să fie totuşi chiar mâncată, fie ea până şi Carla şi fie ea doar imaginar reprezentată de pisică.

Cam aici în timpul filmului am luat eu înţeleapta decizie de a nu face o criză de isterie, finalizată cu a face boarfele să iasă plângând, ci să încerc – dimpotrivă – să socializez cu specimenele, să mă arăt amuzat de comportamentul lor, părtaş, să le fiu tovarăş şi complice. Şi astfel să fiu parte din lumea lor şi să le văd cum trăiesc ele.

Ca să aveţi un cadru larg, filmul este despre cum personajul Eli duce o carte undeva, după ce lumea a suferit în urma unui eveniment cvasi-apocaliptic de război, care-a lăsat-o în ruine. Din indiciile filmului, care se cheamă cum se cheamă, respectiv că exemplarul cărţii ar fi ultimul existent, iar el ar fi unul important, se deduce cam din primele 2-3 minute că este vorba despre Biblie, care trebuie salvată de către Eli.

Mna, cam pe undeva bine după prima jumătate a filmului, piţipoanca exclamă, cu voce impunătoare, ca-n staţia de autobuz, oarecum mândră:

– Tu, pariu că-i Biblia?
– Ce îi Biblia? întreabă vaca, luată prin surprindere.
– Cartea, tu. Pă care o duce. Io pun pariu că îi Biblia.

Discuţia încărcată cu o doză de scepticism şi neîncredere se continuă în contradictoriu, la fel de turbulent, invitând parcă la dezbatere şi pe a treia boarfă. Până când piţipoancei îi sună, mai tare decât suna discuţia, telefonul. La care ea răspunde – atenţie: în şoaptă. Ca să nu deranjeze, probabil, parlamentările. Că doar fetele vorbeau peste film şi nu stabiliseră încă dacă îi Biblia. După ce-a vorbit cu Yuby, a cărui identitate se vedea limpede pe ecran, când a răspuns, pe lângă că a şi anunţat-o în plen, sălii, şi după ce i-a rezumat pe scurt lui Yuby unde se află şi de ce îi gălăgie, a-nchis şi a revenit în discuţie, cu o nouă dilemă, care-o trăznise probabil pe durata conversaţiei: “Tu, da’ de ce-i tăt ars peste tot? Ce s-o-ntâmplat cu lumea?”

Denzel Washington purcede per pedes mai departe prin pustie, încercând să ajungă la destinaţie, în timp ce vaca aglutinează cu repeziciune o găleată dintr-aia de vreo 5 litri volum de popcorn, nu înainte să-şi mai toarne din găleata piţipoancei căreia-i mai rămăsese, dezvoltând seria de nedumeriri.

Filmul se termină spre uşurarea boarfelor, Biblia ajunge la destinaţie, lumea e salvată. Boarfele se îndreaptă sfârşite spre ieşire. Eu insist să ne facem poze. Era totuşi o chestie înfiripată între noi toţi. Piţopoanca acceptă cu amabilitate. Însă vaca e vedetă şi se împotriveşte, preferând să se uite mai bine la nişte mâncare care se petrecea în spatele nostru.

8 comentarii

zi si tu ceva
  1. Februarie 16, 2010 la 17:56
    link permanent
    jimerino zice ca:

    ba ce simplu a servit-o sepukku. prea simplu. sa-mi bag pula de n-ai boala pe moafle si tu l-ai pus pe ala mic sa ti-o ridice la fileu.

  2. Februarie 17, 2010 la 10:40
    link permanent
    Sepukku zice ca:

    Te inseli…jumerino…

    eu si moafle…We go way back…

  3. Februarie 17, 2010 la 11:52
    link permanent

    @ Mircea Popescu
    Aşa m-am gândit şi eu, la început doar, că nu… dar a pus careva în Dicţionarul de Neologisme că AMFIBÓLIC, -Ă adj. (Lit.) Amfibologic. [< fr. amphibolique]. Pe urmă mi-a trecut şi nu m-am mai gândit, decât cu alean. Acum sap să văd dacă alcoolic este acelaşi lucru alcoologic, căci mai multă logică decât în alcool…

    PS.
    Ambiguitatea este generală, nu neapărat legată de text, dar termenul se foloseşte, este adevărat, în special pentru text.

    PS2.
    Hai măi, că vă era dor… spuneţi sincer.

  4. Februarie 17, 2010 la 11:57
    link permanent

    @ Darius
    Eu aşteptam o revenire la postul acesta, o revenire cu piţipoanca la proba de costum de baie… Eu îţi spun, ca la un frate, nu mai eşti ce erai o dată… te-ai plafonat, ai căzut în banal, nu mai inventezi nimic, foloseşti clişeu după clişeu. Nu m-ai surprins de mai bine de o lună.

    PS.
    Mi-e dor de cei de la Vitrina… Transmite-le salutări din partea mea.

  5. Februarie 17, 2010 la 12:03
    link permanent
    Darius Groza zice ca:

    Sugi.

  6. Februarie 17, 2010 la 18:25
    link permanent

    Recunoaşte că şi tu simţi că te-ai lăsat pe tânjeală.

  7. Februarie 22, 2010 la 12:52
    link permanent
    tzup zice ca:

    Bun postu…si ai slabit destul ca sa semeni bine cu caracterul desenat de Artpi…si probabil ca ti-a placut de pitzi ca altfel le scoteai pe toate in bocete din sala. (e ok, si eu as fi procedat la fel)

  8. Martie 7, 2010 la 23:46
    link permanent
    eh, esti mai naspa :)) zice ca:

    zici ca esti Prigoana junior!

zi si tu ceva:

(musai)
(musai)