Jurnalul Editorialistic de Groza

Vroiam să menţionez încântat, pentru că îşi schimbă destinaţia din mers când mă văd.

[Deci a intervenit faptul cu cum i-a bătut tatăl Carcea la fundul gol pe toţi campionii gastronomici. Şi fiindcă ne-am hlizit destul de Zoso, de când aş fi susţinut eu că minte cu banii şi traficu', da' poate-s io prost, fiindcă iată, scrie la ziar că el a refuzat oferte de 300.000 de eurohohohohoho, aaahahahaha... ha... ha... ahem-ahem... da' şi pentru că lipsesc că merg la Bratislava, deoarece Socitatea Civilă din România face teribila greşeală să mă trimită să vorbesc în numele ei celorlalte Societăţi civine (apropo, sâmbătă Monica organizează întâlnire cu Dictatorul la Bucureşti, că mă-ntorc)... acum va să reluăm articolul ăsta de mai jos, publicat înainte, fiindcă îmi pare că nu v-aţi putut bucura de el, când vi l-am smuls atât de timpuriu. Doar ce altceva mi-a rămas decât s-o iau invers prin arhivă? N-oi scrie ceva nou.]

Apropo, sărmanul recidivează.

***

Cel mai distractiv lucru văzut, de la ultimul lucru distractiv văzut: un bărbat, în budă la cinema, pişându-se, într-o mână cu o pulă şi în cealaltă cu o plasă cu un kürtös kalács.

Eu câteodată mă mai duc din plăcere la Auchan, ca să mai fur câte-un obiect. Doar de aia. Fiindcă mi se pare sfidător cât de slab e supravegheată unitatea. Ce fac, să ştiţi, e de fapt o formă de protest. Trag un semnal de alarmă, exact!

Totuşi – cum de altfel ştiţi – sunt un om corect: o dată fur ceva ce îmi trebuie, iar a doua oară ceva ce nu îmi trebuie. Şi tot aşa, pe acest sistem. Aş zice “până să mă prindă”, dar nu. Doar “tot aşa”. De exemplu, prima dată am luat o tijă dintr-alea de lemn, ce mi se rupsese a doua zi, în canapeaua luată de la ei cu 24 de ore înainte. V-am mai zis, că-mi trebuia. Ca să nu hâţân toată canapeaua înapoi la magazin, după doar o noapte, să mă porcăi cu ei, după care să piardă bătălia argumentelor şi să îmi dea una nouă, am preferat să scot fraudulos din incintă ce aveam nevoie şi să nu investesc mai mult efort în asta.

A doua oară m-am servit cu o bilă pentru alergat câini. O bilă, zic, o minge de cauciuc mică, da? Pe care n-am mai folosit-o niciodată, neavând câini, nici măcar unul. După care am avut nevoie de un curăţător cu mâner de cartofi, pentru bucătărie. Pe ăsta mărturisesc faptul că îl puteam cumpăra. Dar de ce?

Chestia îi că următoarea dată iar este vorba de ceva ce nu mi-e neapărat necesar. Încă n-am trecut pe la Auchan. Dar alegeţi voi. Nu vi-l dau pe obiect ulterior, pentru că principiul e doar îl iau. Însă voi îmi ziceţi ce. Dintre propuneri voastre, eu aleg unul şi îl aduc. Nu veniţi cu toate tâmpeniile, greu de scos din perete sau căcat. Adică, mă rog, vreau să zic: veniţi cu toate tâmpeniile.

Şi din Irish Music Pub se poate merge fără să plăteşti cu le-je-ri-ta-te! Am făcut-o de cel puţin două ori fluierând, după consumaţie consistentă. Aici am altă motivaţie: ăia nu vin să le plăteşti. NICI LA BAR, dacă te duci tu. Deci doar dacă vrei să rămâi acolo, peste noapte, atunci POATE! Ideea-i că aproape că nu poţi să plăteşti, chiar dacă ai vrea, deci de ce să alegi asta, după îndelungi aşteptări în care ai vreme să cugeţi?

***

***

Altfel, am terminat cu Comunicarea şi Relaţiile Publice, specializarea cu care mă futea neoedipian maică-mea de deja un an de când am absolvit, fără diplomă, “că să mă duc să mi-o iau”… Bun, am luat-o şi pe ea şi s-a încheiat. Aşa că a rămas doar Jurnalism, cealaltă direcţie pe care o urmam în studiile mele. Mă duc, deci, să-mi dau licenţa la Jurna. Nu se poate.

De ce. Pentru că de când am terminat eu şi nu am avut chef să merg să prezint, pentru că nu am avut chef – ăsta-i motivul, s-a trecut pe sistem Bologna, de 3 ani, eu făcând înainte 4.

Deci nu am voie să gaudeamus, din cauză că “să vedem ce şi cum”. Adică eu mai am restanţe, da’ n-am unde le da (sau lua sau face sau promova), fiindcă acum e alt sistem. De ce e asta problema mea? Nu ştiu. Dar pare să fie oricum.

Partea cea mai simpatică e că, dacă mă duc să plătesc, într-adevăr mă-nscrie, cu siguranţă voi face un an în plus, se va aduna la ceilalţi patru, făcând în total… da: cinci. Iar pe diplomă va scrie trei, fiindcă am terminat în sistem scurt, nu contează c-am început în ăla lung. Nu-i deosebit?

***

***

Pe când zilele trecute am avut un coş exact în locul unde se ating fesele, într-o mişcare firească a organismului. Mi s-a mai întâmplat, dar până acum nu mi-a ieşit în evidenţă că această chestiune ar putea avea valoare informativă. Până când a apărut Twitter. Cum a început să mă enerveze bubica, cum m-am gândit instant la doar două lucruri:

1. Oare ajung până acolo s-o strâng, fiindcă nimeni altcineva nu o va strânge pentru mine?

2. Oare ar trebui să scriu un tweet?

Pentru că multe lucruri care se petrec mai nou conduc instantaneu la această grijă . Asta deoarece Twitterul nu funcţionează pe sistemul “am ceva de zis, cum s-o fac?”, ci pe sistemul “am cum să zic ceva, dar ce anume?”

N-am ajuns s-o strâng, iar flexibilitatea bucilor mele îmi permit să le încord doar îndeajuns să mă doare, însă nu destul cât să puşte acumularea de puroi. Aşa că am rămas cu a doua variantă.

Însă de când am dat pe goarnă această noutate în viaţa mea, fluxul interactiv pentru mine, în comunitatea ciripitoare s-a oprit. Până acum am râs, ne-am distrat, ne-am dat linkuri cu oameni care încearcă să-şi bage borcane în cur şi se sparg, am văzut trei moşi sugându-şi prin rotaţie pulele şi am dat mai departe prin birou, dar până când?! Bine, unul a cerut poză, da’ să zicem că-i din altă clasă de oameni, iar alta a zis ceva de genu’ că, da, da, păi, firesc, nu-i aşa? Însă restul mucles.

Asta pentru urmăritorii mei a fost un pic prea mult.

Eu privesc ideea de a vrea cineva să mă urmărească zicând lucruri care până la urmă chiar nu sunt relevante, un fel de religie. Da’ nu în cazul meu – ci al tuturor. Noi suntem o mare biserică acolo, fiindu-ne unii altora enoriaşi şi păstori în acelaşi timp.

Pe o scară ierarhică, totuşi, mie mi se pare, în irelevanţa sau, mai consistentă informaţia cu furunculul, decât, să zicem, următoarele:

Răzvan Anton (Twitter) – “Deci de acum stiu ce sa fac cand ma doare capul si sunt pe strada sau la metrou.”

Cristina Mitu (Twitter) – “wafles and coffee mornin’!!!” (care-a fost mai demult cu frate-miu, iar când ăsta a zvârlit-o în afara relaţiei – deja şocant, a venit la unşpe noaptea

Noper (Twitter) – “nu mi-e somn!”

Şi, extensia de pe Facebook, când nu mai ai loc pe Twitter: Adelina Croitoru (Facebook) – “autostop, pentru prima dată. mă dor picioarele. vreau acasă“, la şase minute distanţă de “am găsit benzină. amin!“. Adelină care are twitterelile blocate pentru vizitatori, fiindcă or fi fiind şi alea ceva informaţii private, de intens interes, în tonul dat de ăstealalte. Ea se fereşte, totuşi, deci, deşi pe mine mă urmăreşte orbeşte, că s-a trecut la coadă, o văd acolo, până la găsirea soluţiei cu furunculul, dacă e necesar.

Nu ştiu cine sunt aceşti oameni, totuşi i-am luat dintre prietenii mei! Aţi înţeles?!

Ele sunt cele trei idei pe care le-am scris eu în acest articol. Mulţumesc pentru interesul acordat, la revedere.

***

Aici aveţi cum am mers la televizor, ca să apar la el, de a vrut să mă suguşe regizorul de platou, că am zis lucruri ce erau de tăcut.

***

***

Iar aici am vorbit din radio, tot zicând lucruri, atât cât m-am putut abţine.

***

Iar tatăl meu, Carcea, îl ştiţi, participă la un Concursul de gătit Nu-ştiu-care, în sfârşitul ăsta de săptămână, la Cluj, prin incinta Polus pe undeva, coechipier cu Adi Hădean, în echipa (în ordine inversă) celui mai bun bucătar online şi a celui mai bun bucătar în viaţa reală, cunoscută cam de pe la momentul înscrierii şi drept echipa câştigătoare. Nu vă faceţi iluzii cu şarada asta care-i menită să le dea şansa participării celorlalţi, înainte de umilinţa înfrângerii. Aici apare tatăl la televizorul Internetului, după buna obişnuinţă a fiului, iar aici mai detaliat despre tot.