Jurnalul Editorialistic de Groza

Dintr-o ambiţie prostească care-mi este deja caracteristică, am luat decizia incomodă de a frecventa o sală de fitness. Practic, am pus un pariu obscen de avantajos cu Radu Ceucă, astfel încât chiar să pierd însemna să ies în câştig. Mutălăul este tare nepriceput într-ale dintr-astea – lucrurile.

Contra unei mize ce ne este interzis să o facem publică, rămăşagul se decide în funcţie de care dintre noi va arăta mai bine la sfârşitul lui martie, o evaluare destul de ambiguă cât să mă mulţumească, pe lângă faptul că Radu a căzut la pat, cum îi stă în fire, încă din ziua doi după pariu şi a bolit fără încetare de atunci, tratându-se cu hamburgeri tabletă şi făcând infuzii de cartofi pai, că nu-i mai încăpeau pă gură şi tot felul de licori carbogazoase, îngrăşându-se de la stadiul de bivol de apartament la cel de hipopotam gestant, revărsat de pe balcon.

Dar să vorbim mai multe despre strategia mea. Criteriul principal după care se alege o sală de fitness – în special de către mine – este acela de a fi cât mai apropiată geografic de casă, pentru ca efortul deplasării la faţa locului să fie minim, dacă nu chiar în drum dispre Vitrina, eventual să mă încurce, să-mi intre banda de alergat sub picioare, de pe care să cad direct în pat, deja dormind.

Un alt raţionament pe care îl iau eu cu stricteţe în considerare pe parcursul selecţiei unui spaţiu public de făcut exerciţii fizice este să nu abunde pe cât posibil de arabi.

Nu atât că aş avea eu în special ceva personal cu naţia lor… cât orice anume cu fiecare dintre ei, luaţi în parte, de exemplu să nu îi văd la faţă şi să nu îi aud în urechi.

Nu este vorba de frica inoculată cultural că ar fi toţi până la ultimul terorişti sinucigaşi, fiindcă “la sală” îi singurul loc pe care-l respectă şi în care n-or să se arunce unul pe celălalt în aer. Nu de asta. Ci pentru că se prezintă acolo grupaţi în echipe olimpice şi folosesc absolut toate aparatele simultan, prin rotaţie de la unul la celălalt, de parcă ar construi o şaormerie pe scripeţi şi greutăţi.

Aceste rigori îl exclud pe arabul de bine care mi-a explicat ca la şcoala specială cum trebuie să trag de diverse obiecte sportive şi gă nu drebuie să mă mai îngălzesc, gă îs deja gald.

La sala mea de fitness (în care sunt desigur deja primar pe Foursquare, de altfel singura satisfacţie ce mi-o aduce) merg persoane variate.

Există un gras… pe care îl pot descrie cel mai clar ca având burta cât mine atârnat de el. Acesta, în planetoşenia lui, ridică tot ce găseşte prin sală, cu o singură mână. Îşi adună împrejurul lui orice se poate muta de pe la toate aparatele şi asudă peste ele, cât noi stăm şi ne uităm la nişte bare rostogolindu-se.

Este un schlepţ din ăla fibros, ştiţi, structura aia frustrantă pentru toţi ceilalţi, care-i “făcut” doar de la umeri în sus şi care face tracţiuni. Aşa, câte şaizeci de mii. Eu, de pildă, pot să execut un număr total de zero tracţiuni, într-o perioadă de timp nelimitată, începând de oricând şi cu oricâte pauze; el, în schimb, îşi agaţă de dânsul greutăţi, că se plictiseşte de sine însuşi singur, uşurel. Şi apoi practică ridicări reflexive cu toate atârnânde de el, de la deschidere la închidere.

Eu am un lucru, singurul care mă face să ard calorii în ritmul în care îmi place: bicicletă. Am făcut atunci turul ţării, atâta ştiu, pun bicicleta electrică pe program de făcut turul ţării iară, fără viteză şi nu mă mai dau jos până îţi termina fiecare orice are de făcut; la asta îi pot umili pe oricare de acolo, sunt capabil de a alimenta toată ziulica plăjmile ălea cu videclipurile tembele, până li se strică. Stau şi aşteaptă scărpinându-se la coaie degeaba, coadă, că nu mă dau jos până trebuie să meargă acasă de sărbători.

Bun. Pe instructorul nostru îl cheamă cu ceva cu C. Se preumblă mereu într-un treling gata de striptease şi ceva similar cu ce poartă Batman pe sub costum, ca să fie comod, când se retrage la garaj. Are un Cocalarmobile, cu număr – fireşte – CJ nu-ştiu-cât XXX. În sensul că aşa e numărul: XXX. Aşa şi l-a rezervat el, sper că prin ’95, când încă era popular Windows-ul cu acelaşi nume şi să îţi pui XXX ca număr la maşină.

Rânjeşte mândru în toate direcţiile, iar mie îmi povesteşte cum nu se poată îngrăşa, oricât ar mânca, da-o-ar în complicaţii cu tiroida.

La sală vine constant o domnişorică arătând superb. Astfel se comportă ea: prezentându-se grozav, în orice poziţie stă. Aproape zilnic, se înfiinţează la un antrenament gândit de ăsta de mai sus, făcând pe proasta şi învăţând copilăreşte fiecare exerciţiu deşi nu are nevoie. Bucuria ei este probabil să le umilească pe toate celălalte triste care se prăvălesc pe acolo neajutorate, strofocându-se să urmeze toate programele de ciurdă fără de rezultate şi satisfacţie.

Pe fătucă o cheamă într-un fel tâmpit, cum era de aşteptat, ceva de genul Lore de la Lorena sau Simo sau ceva. O inepţie din aia impersonală.

Am aşteptat să treacă fiecare viţel pe la ea în pelerinaj, si mi-am notat cum reacţionează la avansuri venite de la subsiori şi începând cu “tu, păpuşe” sau “da’ auzi, scumpă”… Până şi instructorul nostru a invitat-o la – ce a putut el mai bine – “papanaşi aicia jos”, unde de altfel a şi acceptat şi s-a dus.

Într-una dintre săptămânile trecute am încercat o glumă simplistă cu ea şi aproape că mi-am consumat restul timpului pentru abdomenene în conformitate cu filmuleţul de pe YouTube, încercând să ies din discuţia explicării ei, luată pe îndelete, cuvând cu cuvânt, ca să le înţeleagă separat.

***

[Mai vezi şi Registrul Diverse!]

***

[de pe la domnişoara Sorina de prin telefon culeasă, dacă i se poate spune aşa; Sorinei sau aparatului]