Jurnalul Editorialistic de Groza

Ulterioară: Azi  îi cu mers la Zalău, deci. Vă urez de toate.

În preajma luminei sărbătorilor, stând la umbră etc. am izbutit să învăţ şi al doilea cântec la instrumentul miniatural, precum şi să-mi corup înduplec un număr de nouă colegi de serviciu să ne acompaniem reciproc.

[alternativă YouTube]

Dat fiind că între oraşul meu de baştină şi oraşul în care m-am mutat ca să nu mai locuiesc în oraşul meu de baştină este o distanţă nu suficient de mare cât să mă separe mai drastic de părinţii mei, aceştia din urmă au plăcerea uneori patologică, pe lângă a răsări la uşă oricând li se năzăreşte, să ne trimită mie şi fratelui meu, în regim cvadruplu-săptămânal, haleală de mâncat în gură de acasă din Zalău, împachetată în diverse recipiente variind de la caserole, cutiuţe, găletuşe, punguţe, sticle, ceaune, amfore şi stanioluri; veţi exclama “Vai, dar ce gingaş şi totodată cât de util!“, când, de fapt, ar trebui să ziceţi “Foai, băga-mi-aş, cum câh să se… adică… serios? Şi cu de alea între? Şi le mâncaţi toate? Cum?!“.

Aceasta de mai sus a fost toată o frază. Ei, bine, da. Aşa se petrece. Obsesia la fel de bolnăvicioasă a tatălui Carcea e să ne sune de fiecare dată, ca să ne întrebe pe amândoi fiii ce am dori să ne trimită, ca să ştie de ce să nu ţină cont. Fiindcă dacă eu vreau ciorbă de fasole cu ciolan, el înţelege supă de pui cu cigo; dacă cer lasagne, se gândeşte că bogracs, iar dacă îndrăznesc să mă hămesesc la o salată de paste cu şuncă şi maioneză (“salată” nemaifiind în acest sens de vreo utilitate), negreşit c-o să primesc omletă de aia rulată, cu brânză-n ea şi apoi feliată şi ţinută două zile.

Omoloaga acestei nebunii a lui taică-miu în – zic formal – mintea maică-mii este să mă-ntrebe încă de pe drum dacă am stors mopul după ceea ce ea crede că ar fi fost făcut de curat din partea mea, iar de cum trece pragul să mă-ntrebe “de ce-i aşa murdar în baie, intrăm cu bocancii?“, ”

de ce nu deschid geamul, vrem să ne sufocăm?“, “cum mi-am pus aşa hainele la uscat, înnodate?” şi “ce-s toate astea pe masă?“, pe care le ridică independent, ca la fiecare să afle “dacă-mi mai trebuie?“.

Doresc să folosesc ocazia sfintelor sărbători de iarnă pentru a le răspunde pe rând la dileme (ca să aibă ca referinţă, să le pot da cu link). Începând cu doamna.

Nu, n-am stors mopul şi nici nu trebuia, deoarece nu l-am utilizat. Din acelaşi motiv este murdar în baie, încăpere pentru care-mi dau tot atâta interes cât pentru haine, când le scot din ea şi le arunc pe chestia-aia-cum-îi-zice, asta deoarece n-am vreme, trebuind să-mi aranjez toate pe birou aşa cum am eu chef, fiindcă AM NEVOIE DE ELE!

Tată: în ordine – ciorbă de fasole cu ciolan sau de cartofi cu smântănă, ardei iute murat, tocăniţă de cartofi cu pui dezosat şi usturoi, spaghetti (carnea tocată, că ne fierbem noi tăiţeii) sau lasagne de pus în cuptor, şniţele cu pesmet sau grătar neprăjite încă, salată de boef da’ de pui de fapt sau de paste cu şuncă şi maioneză, vinete cu maioneză, roşii, conopidă murată şi fructe, unde nu se încadrează kiwi sau rodie, prăjitură de aia ca negresa de când eram mic sau tort ambasador, nu işlere cu margarină, eventual ganaj şi desigur că clătite cu dulceaţă de caise, dar rulate cu partea fină înafară! Destul de restrâns, că nu tre’ să le dai tăte deodată, ca să te miri că se strică-n frigider, lângă cârnaţii ăia neafumaţi pentru care n-o să scoatem niciodată uleiul de cartofi prăjiţi din oală, ca să-l lăsăm la mocnit două zile, pentru a-i transforma în hrană comestibilă.

***

Entuziasm creştinesc, în preajma naşterii pruncului.

[aprecieri Adei]

***

Într-o dezbatere mai largă cu o tânără domnişoară de caracter şi viitor, am avut neglijenţa de a folosi un diminutiv. Nu am scăpat netaxat, fireşte, micuţa anarhistă burzuluindu-se prompt la mine, poate fiindcă şi eu mă burzuluiesc din orice la oricine, aşa că fiecare contra-burzuluială nu poate fi pierdută din vedere, oridecâte ori răsare.

Şi atunci mi-am dat seama. Diminutivele, într-adevăr, sunt de căcat. Dacă eşti neatent şi-ţi arăţi slăbiciunea, cel mai probabil te vei trăda printr-un diminutiv. Dar! Sunt nevinovate! Lumea a uitat de unde a început: diminutivele au un sens! Ele au fost create ca să sublinieze mărimea mică, să zic aşa, a unui ceva. Iar apoi au început să fie violate de toţi nefutuţii. Ele fiind mici, că-s diminutive, nu s-au putut apăra. Ş-aşa, după apariţia diminutivelor, au venit diminutivele mutant: frigi, secre (-tariat, aşa i-a zis şeful meu, Călin, nu vă uitaţi). După ele, AU DIMINUTIVIZAT VERBELE! Cuplă. Mulţu.

Hát, atâta am vrut să vă spui. Ca să nu ziceţi că-s ele. Nu-s ele. Sunteţi voi! Apropo, nu mă refer la cineva anume în titlu şi nici nu cunosc nici un Emilian, de altfel.

 ***

Ş-apropo de cum se simte criza unde nu-i ce bani să fie salvaţi, vedem că e pe bază de sindicat…

[mulţumiri şi pofte adresate Alinei de bibliotecă]