Măi, Emilian!

Ulterioară: Azi  îi cu mers la Zalău, deci. Vă urez de toate.

În preajma luminei sărbătorilor, stând la umbră etc. am izbutit să învăț și al doilea cântec la instrumentul miniatural, precum și să-mi corup înduplec un număr de nouă colegi de serviciu să ne acompaniem reciproc.

[alternativă YouTube]

Dat fiind că între orașul meu de baștină și orașul în care m-am mutat ca să nu mai locuiesc în orașul meu de baștină este o distanță nu suficient de mare cât să mă separe mai drastic de părinții mei, aceștia din urmă au plăcerea uneori patologică, pe lângă a răsări la ușă oricând li se năzărește, să ne trimită mie și fratelui meu, în regim cvadruplu-săptămânal, haleală de mâncat în gură de acasă din Zalău, împachetată în diverse recipiente variind de la caserole, cutiuțe, găletușe, punguțe, sticle, ceaune, amfore și stanioluri; veți exclama “Vai, dar ce gingaș și totodată cât de util!“, când, de fapt, ar trebui să ziceți “Foai, băga-mi-aș, cum câh să se… adică… serios? Și cu de alea între? Și le mâncați toate? Cum?!“.

Aceasta de mai sus a fost toată o frază. Ei, bine, da. Așa se petrece. Obsesia la fel de bolnăvicioasă a tatălui Carcea e să ne sune de fiecare dată, ca să ne întrebe pe amândoi fiii ce am dori să ne trimită, ca să știe de ce să nu țină cont. Fiindcă dacă eu vreau ciorbă de fasole cu ciolan, el înțelege supă de pui cu cigo; dacă cer lasagne, se gândește că bogracs, iar dacă îndrăznesc să mă hămesesc la o salată de paste cu șuncă și maioneză (“salată” nemaifiind în acest sens de vreo utilitate), negreșit c-o să primesc omletă de aia rulată, cu brânză-n ea și apoi feliată și ținută două zile.

Omoloaga acestei nebunii a lui taică-miu în – zic formal – mintea maică-mii este să mă-ntrebe încă de pe drum dacă am stors mopul după ceea ce ea crede că ar fi fost făcut de curat din partea mea, iar de cum trece pragul să mă-ntrebe “de ce-i așa murdar în baie, intrăm cu bocancii?“, ”

de ce nu deschid geamul, vrem să ne sufocăm?“, “cum mi-am pus așa hainele la uscat, înnodate?” și “ce-s toate astea pe masă?“, pe care le ridică independent, ca la fiecare să afle “dacă-mi mai trebuie?“.

Doresc să folosesc ocazia sfintelor sărbători de iarnă pentru a le răspunde pe rând la dileme (ca să aibă ca referință, să le pot da cu link). Începând cu doamna.

Nu, n-am stors mopul și nici nu trebuia, deoarece nu l-am utilizat. Din același motiv este murdar în baie, încăpere pentru care-mi dau tot atâta interes cât pentru haine, când le scot din ea și le arunc pe chestia-aia-cum-îi-zice, asta deoarece n-am vreme, trebuind să-mi aranjez toate pe birou așa cum am eu chef, fiindcă AM NEVOIE DE ELE!

Tată: în ordine – ciorbă de fasole cu ciolan sau de cartofi cu smântănă, ardei iute murat, tocăniță de cartofi cu pui dezosat și usturoi, spaghetti (carnea tocată, că ne fierbem noi tăițeii) sau lasagne de pus în cuptor, șnițele cu pesmet sau grătar neprăjite încă, salată de boef da’ de pui de fapt sau de paste cu șuncă și maioneză, vinete cu maioneză, roșii, conopidă murată și fructe, unde nu se încadrează kiwi sau rodie, prăjitură de aia ca negresa de când eram mic sau tort ambasador, nu ișlere cu margarină, eventual ganaj și desigur că clătite cu dulceață de caise, dar rulate cu partea fină înafară! Destul de restrâns, că nu tre’ să le dai tăte deodată, ca să te miri că se strică-n frigider, lângă cârnații ăia neafumați pentru care n-o să scoatem niciodată uleiul de cartofi prăjiți din oală, ca să-l lăsăm la mocnit două zile, pentru a-i transforma în hrană comestibilă.

***

Entuziasm creștinesc, în preajma nașterii pruncului.

[aprecieri Adei]

***

Într-o dezbatere mai largă cu o tânără domnișoară de caracter și viitor, am avut neglijența de a folosi un diminutiv. Nu am scăpat netaxat, firește, micuța anarhistă burzuluindu-se prompt la mine, poate fiindcă și eu mă burzuluiesc din orice la oricine, așa că fiecare contra-burzuluială nu poate fi pierdută din vedere, oridecâte ori răsare.

Și atunci mi-am dat seama. Diminutivele, într-adevăr, sunt de căcat. Dacă ești neatent și-ți arăți slăbiciunea, cel mai probabil te vei trăda printr-un diminutiv. Dar! Sunt nevinovate! Lumea a uitat de unde a început: diminutivele au un sens! Ele au fost create ca să sublinieze mărimea mică, să zic așa, a unui ceva. Iar apoi au început să fie violate de toți nefutuții. Ele fiind mici, că-s diminutive, nu s-au putut apăra. Ș-așa, după apariția diminutivelor, au venit diminutivele mutant: frigi, secre (-tariat, așa i-a zis șeful meu, Călin, nu vă uitați). După ele, AU DIMINUTIVIZAT VERBELE! Cuplă. Mulțu.

Hát, atâta am vrut să vă spui. Ca să nu ziceți că-s ele. Nu-s ele. Sunteți voi! Apropo, nu mă refer la cineva anume în titlu și nici nu cunosc nici un Emilian, de altfel.

 ***

Ș-apropo de cum se simte criza unde nu-i ce bani să fie salvați, vedem că e pe bază de sindicat…

[mulțumiri și pofte adresate Alinei de bibliotecă]