Jurnalul Editorialistic de Groza

[Călătoria pe Twitter.]

[Citeşte primu’ articol acilişea.]

BONUS: Jdufff!

[pentru cui i se vede-n poze pe Trilu, puteţi încerca YouTube]

Am pornit de la Braşov cu mare avânt şi stârnire, spre Bacău, cu tăte îndesate în remorcuţă cu o măiestrie cum nu le-am mai îndesat de când am plecat. Am trecut pe la Baumax şi ne-am procurat nişte cheşti anti-ploaie într-una, cu tăt cu pantaloni, plus o prelăţoacă pentru micuţa remorcă.

Am ieşit pe-un drum drept, plat precum oglinda. Am făcut f’o 15 kilometri… până când s-a dat ruloţica peste cap, cu tăt cu mine şi biclă. Se rupsese roata din ax.

Lucrurile înăuntru sunt bine, nu vă faceţi griji, staţi jos. Fermoaru’ la ghiozdanu’ laptopului meu e şi el rupt, de cad tastele pe lângă. Puteţi începe să-mi trimiteţi pe card bani pentru un rucsac nou. Altfel!

Bogdan Colceriu a venit cu maşina după noi şi ne-a basculat, cu lucrurile mai valoare. Duminică ne-am întors la locul accidentului, să recuperăm remorca abandonată într-un şanţ dosit lângă calea ferată şi bicicletele din satul Herman. Azi şi mâine încercăm reparaţii, tre’ făcut un ax nou, pesemne la strung, deci din banii ce nu sunteţi în stare să-i colectaţi, de rucsac, probabil vor mai fi cheltuieli p-acolo, pe la ateliere.

Ca norocul, ieri n-am mai apucat să mergem la Râşnov, unde au început să cadă casele printre şi peste oameni. De asemenea, de această dată datorită ruperii trailerului, n-am ajuns nici la Comăneşti, unde ne-a chemat o cetitoare la birt, exact în intervalul orar în care ceva dubioşi îl înjunghiau pe fostul sportiv Băcăuan.

[la fel, dacă mere-n poze, alternativă YouTube]

Am stat, aşadar, f’o trei zile la Sibiu, fiindcă ne-am puturoşit şi pentru că nu ne grăbim nicăieri. Nici nu poţi, chiar să-ncerci, să te grăbeşti nicăieri. Cel mult te grăbeşti undeva. Insă noi n-avem unde.

[da, cel lăbărţat este de la Noumax; nu, nu cel pe care l-am clătit, şuuuşt Tudor, uşurel, ăla nici nu iese din casă]

Am mers zilnic din comuna sibiană Cisnădie, la oraş, să ne îmbuibăm pe banii lui Flaviu, care şi-a luat şi el o bicicletă din plastic de China, ca să-şi pedaleze şuncile după noi. Sunt unii oameni, dragi cititori, care nu îşi mai iau televizor pentru că venim. Nu ştiu, zic! Şi am făcut toate traseele, în special ăla prin pădure, fără stopuri, pe deal în jos, pe potop. 10 kilometri. Slalom printre câni. Cu laptopu’ la spinare, acum mai curat, acum mai delicat.

Am pornit din Sibiu joi, iar pe drum ne-a depăşit coloana lui Băsel, care ulterior am aflat de la omul în stat, Hudrea, c-ar fi, de fapt, nu Băselul. Deci cine? Ăla mai măruntul. Cert este că, mergând cu un milion de kilometri pe oră, printre tirurile care se fereau ca potârnichile de alai, n-a oprit să mă salute, cum s-ar fi cuvenit şi să-ncerce să vorbească cu Flo pe germană, atâta cât o fi reuşind, ca apoi să ne lase să lingem ceva ambalaj, să ne ţie pe drum, că sigur îi pusese Ăl Mai Marele ceva acadele cu el.

Dar de ce să devenim politici într-această epopee ce se vrea una a naturii, a anduranţei umane în cele mai aprige condiţiuni, a sorbitului de pălincă cu tăte şatrele de pe drum şi aşteptatul să ne poarte lumea degeaba peste tot? De pildă, la Flaviu am mâncat de la KFC (atenţie, spun de la KFC!), de două ori (atenţie, spun de două ori!) până i s-a făcut lui rău.

Bun. Am trecut pe lângâ satul Veştem, iar la sugestia tuturor lumii, am oprit în parcarea de TIR-uri, să aburcăm în vreo remorcă pe deal în sus, că n-aveam ambiţia să ne biciuim 150 de kilometri către Braşov, cu cârca în spate. Mare greşeală: drumul s-a dovedit a fi doar 116 kilometri, cu amibilii maghiari din Covasna Gabor Lehel, Bajko Gyula, Gecse Barna şi Baluga Istvan, pe nişte pante care puteau fi cu uşurinţă parcurse într-o zi şi jumătate.

Şi-am ajuns să realizez că fetele sunt cam ca TIR-urile de la Sibiu la Braşov. Unele nici nu se opresc, trec pe lângă tine fără să-ţi acorde o geană. Unele opresc, dar sunt pline. Iar unele te aşteaptă cu prelata desfăcută, numa’ bine să te urci în ele. Iar la sfârşit îţi dai seama că puteai să pedalezi şi singur. Asta-i o metaforă cu masturbare, pentru cine are dificultăţi să o pătrundă.

La Braşov ne-a întâmpinat Bogdan Colceriu, la care trebuia să durmim. Însă am realizat ulterior că dormeam de-a dreptul la mama sa soacră, prin alianţă cu iubita lui, posesoarea şi ocumpanta imobilului. Deci nu era nicidecum meritul măgariului. În sfârşit, e drept că ne-a cinstit cu beri, deşi nu mai era cazul pentru jumătate dintre noi, considerând că Flo se obişnuise cu sticla de pălincă în buzunarul de la chept. Iar Flo rezistă la băutură cam cum rezist eu la minore.

Apropo de minore, Ramona (tot o confund cu soră-sa, deci poate e Roxana; sau poate nu e nicicum) ne-a aşteptat şi dânsa la Braşov, cu o grămadă de conserve, patru ciocolate mari şi late şi dragoste. Pentru Pamfil.

Dat fiindcă că tura spre Braşov de la Sibiu a fost un noroc atât de simplist, am decis să luăm totuşi calea Bacău, apoi către mare şi abia ulterior Bucureşti, considerând că domni şi domnişoare ne-au declarat că ne aşteaptă pe această rută. Şi ce altceva să facem decât să profităm? De aceste ocazii.

Însă mai stăm o zi, două şi la Braşov, pentru că ceva băiat ne-a racolat pe stradă şi ne-a chemat la petrecerea lui de burlaci, cu ocazia zilei de vineri, în ceva pădure. Sună destul de apropiat cu scenariul unui film porno nereuşit, aşa că am acceptat cu condescendenţă. Nu se mai ţine, evident că s-a plouat şi e varză totul în giur.

Ne-am obişnuit cu mai toate dificultăţile turului. Câteodată, dacă apucăm să facem duş, începem să mă simţim puţind, după ce-am făcut duşul. Şi aproape că realizăm că mai mult ca sigur îşi dau şi ceilalţi seama de aceste aspect, dar nu tocmai, dar cel mai probabil că ne bănuie pe noi primii. Încerc să mă aşez cu mintea în concepţia că alţii fac duş regulat, deci nu-s şanse să fie vreo confuzie. E clar de la noi. Soluţia pe care am găsit este să nu mai simţim nevoia să facem duş. Şi nu ne e greu. Altora le este. Dar ei fac. Câteodată renunţăm total la idee.

Mnu. Glumesc. Nu puţim neapărat. Ne-am eliberat de toxine, se cheamă. De asemenea turul ăsta m-a convins să-mi iau maşină. Pe Flo l-a convins să-şi ia bicicletă.

Dar, apropo de maşină: ieri, amicul Rareş de la Tetatet, pe care l-am cunoscut pe-o terasă, s-a gândit “să ne ducă să vedem de pe Belvedere oraşiul”; aşa că ne-a hâţânit cu Suzuki-ul său Samurai pe toate offroadele din giurul Braşovului, precum şi pe străduţele din cartierul Schei, unde încăpea autoturismul cam cu oglinzile ciulite, cu cât a putut el apăsa pedala, de ne-au ieşit din cap coborâre în viteză, pe orice. Nici nu ţin minte în care parte m-am uitat fugitiv la oraşul luminat, că preferam să nu văd pe geam afară.

Ulterior am scoborât iară în satul urban, unde am cunoscut nişte motorişti, cu care m-am dat, mai să m-omoare, până ne împrăştiat poliţia. Le-am cunoscut pe don’şoarele Corina şi Andreea, în sensul giratoriu. Nu, doar se dădeau cu un skate. Altfel nişte fetiţe de caracter. Ne-am întors la Bogdan Colceriu doar ca să-mi iau ceva căcaturile, apoi am plecat la ele. Ne-au dat brownies cu nu-ştiu-ce buruieni ce le-or găsit ele prin curte, de or lămurit singure c-ar fi marijuana în stare pură. Am dormit întors. Flo s-a retras cu una dintre ele în grădină, în sacul meu de dormit, ca să povestească.

Flo şi pălinca îmi aduc aminte de taică-miu, îndeobşte mirosul a atunci când vine la noi şi se simte c-a dat iama-n rezerva noastră pentru musafiri. Flo zice că eu singur îi aduc aminte de mă-sa. Că de ce-ncerc să-l fac să încerce să nu moară, dacă e posibil, cu capul crepat la orice pas. În orice caz, îl ţiu tranchilizat destul de bine cu pălinca mai sus amintită. Cu toate că în aceste cazuri, îl prinde dorinţa arzătoare să urce bicicletele cu tot cu remorcă pe scările blocurilor în sus. Să fie în siguranţă.