Jurnalul Editorialistic de Groza

Una dintre viitoarele mele victime, despre care vă voi povesti mai jos, Duţu, de factură maghiar, se milogeşte patetic de mine, de câteva săptămâni deja, să apară şi el pe Jeg. I-am promis că-i dedic un semn de punctuaţie, iar el a acceptat, de parcă avea de ales. Apoi, ca să mă lase naibii în pace, am mers mai departe şi i-am spus că-i creez un semn de punctuaţie, special pentru el. Urma să se numească duţ şi să fie utilizat oriunde într-un text, nereprezentând nimic. Dar, având un suflet mare, i-am făurit o întreagă literă; ea este aceasta. Şi n-are denumire, deoarece nu se pronunţă niciodată, în special când este scrisă.

***

Fiindcă eu judec în perspectivă, mi-am pus azi, la serviciu, problema dacă voi deveni vreodată acela din birou care intră chiar înainte de Sărbători – sau de ziua lui – în sediu, cu un semiautomat comandat de pe Internet şi ucide cât de mulţi angajaţi apucă, începând cu Creaţie/DTP şi colegii mai apropiaţi şi terminând pe la departamentele pe care nu le cunoaşte, înainte să ajungă televiziunile la faţa locului, ca să-şi ocupe locuri în faţă şi să cheme, într-un final, poliţia, care să înconjoare clădirea, iar descreieratul să se sinucidă, aruncându-se în aer la secretariat, cu gazul pornit şi toate fătucele adunate speriate pe sub birourile îmbibate în lichid inflamabil pentru grătar, cumpărat la reduceri de sezon, din, amară ironie!, acelaşi supermarket a cărui campanie de promoţii i-a conceput-o.

Nu, nu s-a întâmplat nimic, munca nu e presantă, nu sunt sub ameniţarea vreunui deadline şi lumea nu mi-e împotrivă. Doar plănuiesc şi eu, precum orice om normal, ca să fiu pregătit. E drept că simt că se formează în taină un consiliu care să-mi pregătească mie un iminent nefericit accident, dar de asta nu pot fi sigur, deci mă încearcă doar un gând efemer, nu trebuie să se panicheze Măriuţa cu închisul rapid al registrului fiscal pe luna noiembrie. N-o să fac nimic nechibzuit – tocmai de asta şi pun lucrurile într-o ordine acum, să ştim cum ne mişcăm, odată ce vine ziua cea mare.

Cuget la aceste aspecte deoarece, dacă mă apucă clacajul pe nesimţite, trebuie să fie o anume organizare, nu aşa, haotic, ca ultimul psihopat. Dacă e să se-ntâmple, păi, facem o treabă, că suntem firmă serioasă.

Înainte de toate, trebuie să decid cine este acea persoană pe care o urăsc cel mai mult (cel mai probabil ăla din faţă, de după stâlp), ca s-o las nefiresc să plece pe la jumătatea masacrului, după ce e căcată pe ea de frică. Desigur, pentru a-mi fi ulterior greu de explicat comportamentul, când mă analizează o clarvăzătoare pe OTV şi se face media cu votul publicului compătimitor, în săptămâna post-mergătoare evenimentului.

Apoi, pentru că voi fi o victimă a societăţii… un martir, dacă vreţi, atunci trebuie să dau nişte elemente de încredere în spiritul meu puternic mistuit de remuşcare şi confuzie, care m-au împins la acest act regretabil. Aşa că voi fi corect şi voi cruţa fetele care fac practică – logic, nu? Ele, cel puţin în teorie, nu sunt parte integrantă din grupul care m-a adus la acest strigăt disperat după ajutor şi m-a aruncat cu cruzime şi neînduplecare în acest hău întunecat al disperării.

Dar, ca să echilibrez, imediat după aceasta, voi măcelări fără pic de milă pe ăia doi nou-veniţi de la Client Service. Se ştiu ei. Ceau! Şi nu le va duce nimeni dorul.

Toate acestea vor fi precedate de o săptămână profund activă, de-o productivitate şi eficienţă ieşite din comun, care să-mi asigure acele indispensabile “da’ era un băiat aşa de cuminte şi muncitor“, respectiv “avea toată cariera înfloritoare înainte“.

***

Mi-am descoperit şi noua pasiune politică (în afară de Diana Tuşa de la PNL, mai mult nocturnă, să spunem), PNŢCD-ul, cu care voi face sex electoral fierbinte, din simplul şi mulţumitorul motiv că, deşi este un partid rural, se pare că-s singurii care au Internet în fântână, din moment ce sunt, de asemenea, singurii care răspund cu promptitudine la e-mailuri – dintre 14 partide, în caz că ai avea nevoie de afişele lor electorale pentru orice ţi-ar pofti inimioara. Şi nici măcar nu aveam intenţii mârşave: