Jurnalul Editorialistic de Groza

Până acum nu-mi plăceau înmormântările. Nu ştiu de ce, dar mie unul să moară cineva nu mi-a părut niciodată motiv de bucurie. Recent, însă, am ajuns să privesc din total altă perspectivă o manifestaţie de acest tip, pusă în opoziţie cu altele de aceeaşi speţă, doar că din timpul vieţii sărbătoritului. Concluziile la care am ajuns sunt următoarele. Notaţi.

La înmormântare nu se duce cadou, spre deosebire de botez, naştere, onomastică, nuntă. Dacă vă ambiţionaţi însă şi duceţi, nu cred că va găsi cineva vreo raţiune logică pentru care să se obiecteze, precum nici nu puteţi supăra mai tare lumea, iar mortului cu siguranţă o să-i placă orice, faţă de starea în care îi. Oricum, să fie ceva mai vesel, că atmosfera e mai mohorâtă de obicei. Poate ceva în culori ţipătoare, să facă sunete eventual, să cânte o melodie vioaie când o apeşi şi să se rostogolească. Să întreţină toţi oaspeţii, să le placă tuturor.

La înmormântare este mâncarea mai bună. Nu-i meniul ăla cretinoid, cu toate făcute până la jumătatea inferioară din margarină, mai puţin margarina, care este făcută în întregime din căcat depigmentat natural, pigment cu pigment. De asemenea, la înmormântări nu “intră friptura”. Cineva o pune discret pe masă când eşti la budă şi gata. Şi nu trebuie să te opreşti de câte ori vrei să bagi în gură, că totuşi şi-a amintit beţivu’ ăla versurile de la “Tatăl Nostru”, la a 8-a încercare. Şi nici naiba n-o să te roage să mai stai, când ai terminat de mâncat.

***

 Eu nu arunc uleiul folosit pe geam (nici nefolosit, nici pe suprafaţa sa, cât nici în exterior, prin fereastră), nu locuiesc la apartamentul 12, nici la etajul 3, nici nu sunt de profesie agricultor… da’ tot am o presimţire misterioasă că se referea la mine. Şi culmea, nu era la mine-n bloc. Mulţumim, Gârlene.

 ***

Nimenea n-o să te pună să dansezi! La înmormântare,  că acolo rămăsesem. Da’ nimenea! N-o s-o ia razna dj-ul pe la mijloc, să-şi pună “piesele lui”, iar la chelneriţe n-o să le vină prietenii şi n-o să se pună la masă cu mirii mortu’, când toată lumea e criţă. Şi, din nou, cu puţină determinare şi muzică adusă de acasă pe-un telefon mai performant, până la orele dup-amiezei îţi poţi lua frumos la revedere de la popă şi de la rude, cel puţin până mai moare cineva, asta dac-o să te mai invite. Iar referitor la rude – la cât mai multe reuniuni doar în aceste condiţii, că nici cu una cu care nu vrei n-o să trebuiască să vorbeşti, printre ele făcându-ţi loc spre care te interesează cu un versat umor negru.

Dacă veţi cronometra, slujba la biserică şi starea civilă la nuntă ţin, cumulate, mai puţin decât toate tânguielile din garajul de sicrie şi până la bătătorirea bine a gropii, minus drumul de la ea, pe care nu-l punem, considerând că-i spre mâncare şi care, la rândul lui, este mai scurt decât omologul lui spre cantina tinerilor căsătoriţi, cu tot cu opriri.

Poate cel mai important aspect – la înmormântare nu se dau bani. Nu se cheltuie bani, nu se cer, nu se pun în plic, nu se strigă pomana, nu se nimica. Chiar şi drumul ţi-este asigurat de supravieţuitori şi Daciile lor, care sunt prezente cu menirea să alimenteze cadrul funebru. Dacă vă urcaţi într-una a cărei benzină se umple, respectiv evaporă din/prin interior, puteţi să vă scuzaţi plecând mai repede că vi-i rău sau dându-vă foc ca din greşeală

***

 [‘ţam, M.J.]

 ***

Legat de mersul la nuntă ca favoare, cititoarea Roxana teoretiza că în statut de corolar ar fi obligaţia de a returna mersul la nuntă (în opoziţie cu dreptul de a cere răsplată pentru favoruri), când se va ivi ocazia, celui care a venit la a ta. Pornind de la această idee, ce trebuie să facă toţi cei la care am fost, dacă eu aleg să nu mă căsătoresc niciodat’? Respectiv, dacă nu, pot avea totuşi puterea deciziei de a nu veni ele/ei cu cei/cele cu care s-au căsătorit la momentul respectiv, de care firesc că nu-mi place, considerând că dacă eu n-am putut strica nunta lor, ei de ce-ar avea şansa prin simpla prezenţă să o strice pe a mea?

***

***

Nu ştiu dacă am mai ridicat această propunere, da’ începând de acum mă voi comporta cu toţi reprezentaţii legii ca un ultim infractor, de la umblat suspect şi ascuns faţa, până la comportament recalcitrant şi prefăcut că-s turtă . Numa’ ca să nu-mi găsească nimica şi apoi să fac pe abuzatu’.

***

Iar deoarece azi este ziua Monicăi, am stabilit dimpreună cu alţii trei, minus unu’, să-i închinăm fiecare ce-om putea. Date fiind ultime desfăşurări de evenimente între mine şi cea despre care ne bucurăm, dar şi pentru că n-am înţeles exact ce moment solemn marcăm, precum şi ca să meargă cu articolul… mă rog, vedeţi voi, eu sunt ultimul în filmuleţ, că le-am pus în ordine crescătoare a cât de bine-or ieşit. [Îi mulţumim pretenţios şi lui Olix, care-a avut cu ce să filmeze Zapa, care n-are nici bumbi la aragaz şi că i-a mai şi montat p-acolo, pe unde ea-şi băga obiectivul în ochi şi ochii în obiectiv.]

[pe YouTube, aiciea]

Ulterior: iubiţii de la Low Riders au trimis ţogleta, cu frumuşele floricele Jeg pe dânsa; aripa a fost “iniţiativa” şăfului, care-o insistat s-o fac personal, ă cu mânuţele lui stângi;  nu, n-o vopsesc neagră pe deasupra, este dovada autenticităţii.