Jurnalul Editorialistic de Groza

[vezi mai jos accidentul de taxi primit pedeapsă pentru acest articol]

Bişniţarul divin, de-l tot invocaţi voi ori de câte ori răsare soarele şi, în general, ceva mai dificil de justificat, şi-a deschis pe parcursul istoriei toate amanetele ăstea sufleteşti, pe care le vedem în intersecţii, cu neoane pâlpâind în forma Sfântului Plus la ghişeele ofiţerilor clerici, a întors cu curu’-n sus mersul firesc al credinţei, după care şi-a băgat picioarele celeste şi a plecat.

Vă rugaţi degeaba la combinatul Edenului lăsat în paragină, pe care îngerii l-au abandonat ca să facă trotuaru’ pentru o pernă cu pene de gâscă şi din care sfinţii au plecat spre tărâmurile mai calde, de la sud, după ce au stors toţi norişorii de apă, ca să alimenteze biznisul lui Iisus de-a o transforma în vin şi a o vinde la preţ de nimic, într-o piaţă aflată în degradare, după eşecul magistral cu brazii de ziua lui.

De aceea sunt de părere că acum mai mult decât oricând ar fi optim sfârşitul omenirii. Până şi ea însăşi a început să o ceară, încă de acum aproape un secol; fiindcă Primul Război Mondial a fost branduit iniţial doar ca Războiul Mondial, cu o subtilă sugestie. “Al doilea” era deja un disperat strigăt de ajutor, o bocănire surdă în poarta Raiului, în a cărei gheretă încă sforăie mahmur Petru.

Tot ce trebuia să se întâmple pe Pământ s-a cam întâmplat deja.

Ceea ce mă duce cumva cu gândul la taximetrişti. Am început să dezvolt o oarecare simpatie pentru taximetriştii aceia siguri pe sine şi optimişti. În primul rând, pentru că unul nu poate fi decât optimist, ca să poată deveni într-o zi taximetrist. Şi nici măcar nu există al doilea rând.

Preferaţii mei sunt cei dintre ei care mă întâmpină mereu cu plafonatul “Nu-i necesar să vă puneţi centura!“. Pe care-l contrez prompt cu – vorba cui se gândea s-o zică, dar am publicat eu înaintea lui – mult pregătită spontaneitate: “Dar nu doar dumneavoastră sunteţi pe carosabil, domnule taximetrist!“. Desigur, lăsând de la mine cu indulgenţă faptul absurd că şoferul respectiv chiar e într-atât de idiot cât să creadă cu duioşie despre sine că ar fi incapabil de accidente.

Totuşi, trebuie să recunosc unul dintre taximetrişti recenţi (nu cel din pozele de mai jos) m-a luat prin suprindere. A început explicându-mi efervescent că n-am eu cum păţi nici cel mai mic lucru în maşina lui, fiindcă el înşusi evită zilnic pe puţin 5 coliziuni sigure (ceea ce-mi trezeşte într-un fel suspiciunea c-ar fi toate, printr-un concurs sau altul de împrejurări, iniţiativele lui). A continuat să-mi relateze cum chiar el a mers până şi cu 240 de kilometri pe oră, fără centură şi n-a păţit absolut nimica. Cum prietenul lui, instructor rutier, precum şi o verişoară prin alianţă, ambii muriseră din cauza blocării centurii. Şi a sfârşit cu a-mi destănui în detalii morbide cât e de uşor să tragi numa’ un pic dreapta, ca să eviţi ceva, doar ca să dai cu roata în bordură şi una-două să fii în Someş, cu tot cu maşină.

“E? Ş-atuncea ce mai faci?” Corect. M-a îngenuncheat cu argumente.

Totuşi, ce-mi place cel mai mult într-un taxi este, în mod surprinzător, nu muritul între fiarele contorsionate, ci ieşitul, la sosirea nedisturbată. Nu spun asta deloc într-un mod peiorativ; pentru mine coborâtul din maşină este un ritual foarte strict.

Fiindcă şoferul mereu se descotoroseşte de mine în milisecunda în care el apasă pe taxator, iar eu îi dau banii. În schimb, din perspectiva mea, cursa abia atunci începe. Am eu plăcerea asta obsesiv-compulsivă de-a mă apuca să-mi închei, încă aflat în vehicul, toate buzunarele, după ce le-am rearajat în prealabil conţinutul, să îmi verific de două ori compartimentele de la ghiozdan şi să-mi renumăr banii, asigurându-mă că nu mi-am pierdut ceva, toate astea doar pentru a contoriza câte formule de salut reuşeşte conductorul autoturismului să conceapă până am ieşit, doar n-o sta încremenit, uitându-se ca găina-n gard la mine: “O zi bună s-aveţi, domnu’. Succes. Spor. Baftă. Toate cele bune. La revedere. Sănătate la prunci. No, ceau. Aţi văzut ce-o făcut CFR-ul ăsta? Mna, numa’ bine. Noroc. Fir întins. Doar împliniri! Izbânzi profesionale!”

Editare ulterioară [sau du-te înapoi sus]: deoarece-n articolul de mai sus m-am luat de amicul tarabostes peste tot ce suflă şi, în aceeaşi nedreaptă măsură, de taximetrişti, cum m-am trezit să-mi continui viaţa, am şi făcut accident de taxi…

Eu eram în taxi (compania Terrafan, ca ironie a numelui), venind dinspre magazinul Central, nu în maşina EDY, probabil un diminutiv sadic pentru Eden. Omul din autoturismul de culoarea floricicii Jeg mai ofilită (foto sus, stânga), să-l numim generic “cel vinovat”, ieşea – mi se şopteşte-n cască – ilegal de pe străduţa din fundal (foto jos), de unde umblă vorba că nu-i voie stânga.

N-am păţit nimica, fiindcă, GHICI, purtam centura.

[fiindcă Jegul promovează lucrurile fericite, cum ar fi moartea, sfârşitul timpuriu şi treburile neterminate, priviţi aicilea, pe blogul de la Descoperă.ro, un alt articol simpatic, în afară de ăsta al mieu, despre bloguri şi apocalipsă în general, publicat coincidental – nu există cuvântul, dar ar trebui – exact când eu îl redactam pe acesta]

Haideţi, aşadar, să luăm exemplu de la con-globurenii noştri, japonezii, care rar îşi scot capul din cine ştie ce roboţei construiesc iar…

[plecăciuni dense Iuliei, pentru corespondenţa niponă]

***

Şi pentru că unele lucruri sunt mai bine lăsate neexplicate…

[adânci şi profunde mulţumiri, atât spaţial, cât şi temporal, Lea]