[vezi mai jos accidentul de taxi primit pedeapsă pentru acest articol]
Bișnițarul divin, de-l tot invocați voi ori de câte ori răsare soarele și, în general, ceva mai dificil de justificat, și-a deschis pe parcursul istoriei toate amanetele ăstea sufletești, pe care le vedem în intersecții, cu neoane pâlpâind în forma Sfântului Plus la ghișeele ofițerilor clerici, a întors cu curu’-n sus mersul firesc al credinței, după care și-a băgat picioarele celeste și a plecat.
Vă rugați degeaba la combinatul Edenului lăsat în paragină, pe care îngerii l-au abandonat ca să facă trotuaru’ pentru o pernă cu pene de gâscă și din care sfinții au plecat spre tărâmurile mai calde, de la sud, după ce au stors toți norișorii de apă, ca să alimenteze biznisul lui Iisus de-a o transforma în vin și a o vinde la preț de nimic, într-o piață aflată în degradare, după eșecul magistral cu brazii de ziua lui.
De aceea sunt de părere că acum mai mult decât oricând ar fi optim sfârșitul omenirii. Până și ea însăși a început să o ceară, încă de acum aproape un secol; fiindcă Primul Război Mondial a fost branduit inițial doar ca Războiul Mondial, cu o subtilă sugestie. “Al doilea” era deja un disperat strigăt de ajutor, o bocănire surdă în poarta Raiului, în a cărei gheretă încă sforăie mahmur Petru.
Tot ce trebuia să se întâmple pe Pământ s-a cam întâmplat deja.
Ceea ce mă duce cumva cu gândul la taximetriști. Am început să dezvolt o oarecare simpatie pentru taximetriștii aceia siguri pe sine și optimiști. În primul rând, pentru că unul nu poate fi decât optimist, ca să poată deveni într-o zi taximetrist. Și nici măcar nu există al doilea rând.
Preferații mei sunt cei dintre ei care mă întâmpină mereu cu plafonatul “Nu-i necesar să vă puneți centura!“. Pe care-l contrez prompt cu – vorba cui se gândea s-o zică, dar am publicat eu înaintea lui – mult pregătită spontaneitate: “Dar nu doar dumneavoastră sunteți pe carosabil, domnule taximetrist!“. Desigur, lăsând de la mine cu indulgență faptul absurd că șoferul respectiv chiar e într-atât de idiot cât să creadă cu duioșie despre sine că ar fi incapabil de accidente.
Totuși, trebuie să recunosc unul dintre taximetriști recenți (nu cel din pozele de mai jos) m-a luat prin suprindere. A început explicându-mi efervescent că n-am eu cum păți nici cel mai mic lucru în mașina lui, fiindcă el înșusi evită zilnic pe puțin 5 coliziuni sigure (ceea ce-mi trezește într-un fel suspiciunea c-ar fi toate, printr-un concurs sau altul de împrejurări, inițiativele lui). A continuat să-mi relateze cum chiar el a mers până și cu 240 de kilometri pe oră, fără centură și n-a pățit absolut nimica. Cum prietenul lui, instructor rutier, precum și o verișoară prin alianță, ambii muriseră din cauza blocării centurii. Și a sfârșit cu a-mi destănui în detalii morbide cât e de ușor să tragi numa’ un pic dreapta, ca să eviți ceva, doar ca să dai cu roata în bordură și una-două să fii în Someș, cu tot cu mașină.
“E? Ș-atuncea ce mai faci?” Corect. M-a îngenuncheat cu argumente.
Totuși, ce-mi place cel mai mult într-un taxi este, în mod surprinzător, nu muritul între fiarele contorsionate, ci ieșitul, la sosirea nedisturbată. Nu spun asta deloc într-un mod peiorativ; pentru mine coborâtul din mașină este un ritual foarte strict.
Fiindcă șoferul mereu se descotorosește de mine în milisecunda în care el apasă pe taxator, iar eu îi dau banii. În schimb, din perspectiva mea, cursa abia atunci începe. Am eu plăcerea asta obsesiv-compulsivă de-a mă apuca să-mi închei, încă aflat în vehicul, toate buzunarele, după ce le-am rearajat în prealabil conținutul, să îmi verific de două ori compartimentele de la ghiozdan și să-mi renumăr banii, asigurându-mă că nu mi-am pierdut ceva, toate astea doar pentru a contoriza câte formule de salut reușește conductorul autoturismului să conceapă până am ieșit, doar n-o sta încremenit, uitându-se ca găina-n gard la mine: “O zi bună s-aveți, domnu’. Succes. Spor. Baftă. Toate cele bune. La revedere. Sănătate la prunci. No, ceau. Ați văzut ce-o făcut CFR-ul ăsta? Mna, numa’ bine. Noroc. Fir întins. Doar împliniri! Izbânzi profesionale!”
Editare ulterioară [sau du-te înapoi sus]: deoarece-n articolul de mai sus m-am luat de amicul tarabostes peste tot ce suflă și, în aceeași nedreaptă măsură, de taximetriști, cum m-am trezit să-mi continui viața, am și făcut accident de taxi…
Eu eram în taxi (compania Terrafan, ca ironie a numelui), venind dinspre magazinul Central, nu în mașina EDY, probabil un diminutiv sadic pentru Eden. Omul din autoturismul de culoarea floricicii Jeg mai ofilită (foto sus, stânga), să-l numim generic “cel vinovat”, ieșea – mi se șoptește-n cască – ilegal de pe străduța din fundal (foto jos), de unde umblă vorba că nu-i voie stânga.
N-am pățit nimica, fiindcă, GHICI, purtam centura.
[fiindcă Jegul promovează lucrurile fericite, cum ar fi moartea, sfârșitul timpuriu și treburile neterminate, priviți aicilea, pe blogul de la Descoperă.ro, un alt articol simpatic, în afară de ăsta al mieu, despre bloguri și apocalipsă în general, publicat coincidental – nu există cuvântul, dar ar trebui – exact când eu îl redactam pe acesta]Haideți, așadar, să luăm exemplu de la con-globurenii noștri, japonezii, care rar își scot capul din cine știe ce roboței construiesc iar…
[plecăciuni dense Iuliei, pentru corespondența niponă]
***
Și pentru că unele lucruri sunt mai bine lăsate neexplicate…
[adânci și profunde mulțumiri, atât spațial, cât și temporal, Lea]
Dariuse, cred ca barbosu’ a vrut sa te sfatuiasca bland sa bei mai putzin, si ti-a pus o masina violet in cale, de culoarea cearcanelor de dupa o noapte de trascau. Si te-a lovit cu tacsiu’ de ea, ca sa o opservi mai bine. Si tot asa..
[…] mai promovează jeg, în afară de “lucrurile fericite, cum ar fi moartea, sfârşitul timpuriu şi treburile neterminate“, filmuleţele de pe Youtube şi propria operaţie la […]