Deci viaţa, în general, este în felul următor, ca să ştiţi…

sari la comentarii

Pe principiul sănătos că dacă ne găteşte ceva care chiar ne place, trebuie să facă altcumva şi să strice totul, tatăl meu, Carcea, a zbârcit-o antologic chiar cu celebrul sos pamfilic din 18 ingrediente, piscul talentului său. Băgând nu-ştiu-ce în loc de alt nu-ştiu-ce şi ruinând bunătate de amestec.

A încercat să mă sune preventiv, întreprindere a sa care a eşuat dramatic. A avut, zic, tentativa patetică să dreagă busuiocu’ – probabil chiar din el  punând aiurea în fiertură – şi să mă pregătească. Inutil. Degeaba vine el să-mi spuie dup-aia, când am gustat deja, că “îţi place cum am făcut sosul pamfilic?”, NU, “da’ l-am făcut mai repede decât de obicei, să ştii!”, NU MĂ INTERESEAZĂ CÂT ÎŢI IA!, “m-am gândit să…”, AUZI, IO NU ÎS FI’-TU CA SĂ GÂNDEŞTI! Tot în van. Fapta a fost făcută, sosul e greţos şi-l mănânc în regim dublu cu orice, etichete, role de hârtie igienică epuizată, capace de peturi, şosete, doar fiindcă nu e deloc vina lui, precum şi că tre’ să-l termin, ca să-l facă pe ăla bun!

Am început, deci, această săptămână abia vineri, fiindcă abia atunci a sosit sosul – că ce altceva să facă un sos, dacă nu să sosească? – şi o încep greşit.

Au ajuns să mă scârbească tot mai mult oamenii cărora le e lene să care lucruri. Cam de când s-au construit piramidele, despre care există o undă de scepticism că le-am fi făcut noi, se poate spune cu îndeajunsă siguranţă că omul uman n-a mai prea cărat cu adevărat nimica, cu o mică pauză cât s-a ridicat Stone Henge-ul, cel mai probabil tot de către altcineva.

Dar eu la altcineva mă refer, dintră ăştia. Eu zic de toţi aceia care nu mai vor (că a fost mult prea mult, iar în acest sens au găsit tot felul de soluţii) să nu mai care, de exemplu… un cablu. Deci numa’ sfaturi despre cum să nu fii nevoit să mai cari un cablu, în doi paşi simpli – cu astea se ocupă lumea ca să afle. Asta când nu se mai plânge că nu vrea să caaare banii. Că banii îs bătuţi în granit, ştiţi, ăia din plastic. Şi abia când au încetat să se mai gândească intens cum să facă să nu caaare laptopul după ei. Să-l CAAARE, pe laptop, mă-nţelegeţi. Sau merg în puţa goală peste tot, să nu caaare după ei geaca aia, geaca aia de şaaapte sute de grame. Despre ăştia zic eu, cărăuşii ăştia, care s-au săturat de condiţia lor, care-i obligă să ducă remorcile astea sisifice, peste-tot-peste-tot, aceste poveri!

***

dariusnuii***

După aceste putori de mai sus, urmează, desigur, alte putori: cele care n-au timp. Am mai scris şi mai demult despre o categorie mai largă, care au timp, da’ preţios nevoie mare, cei cărora li se pare că lasă viaţă să treacă pe lângă ei, dacă trebuie să apese două-trei butoane cât să trimită un mail. Or ei sunt nişte oameni atât de aglomeraţi şi care trăiesc la maximum fiecare clipită, fiindă – nu-i aşa? – s-a şi zis în latină că aşa trebuie, există cocktailuri denumite după acest concept. Nu pot să intre în căsuţa electronică, pe motiv de carpe diem. Ca să nu mai spunem că ei – pe nu puţine siteuri unde, de fapt, se consumă fără să realizeze – l-au şi ales la profil drept mantra, deci cum să se abată şi să aibă timp, când el se scurge atâta de rapid, pe nesimţite?

Aşadar, am găsit aceastâ subcategorie, că pe ei doresc, de fapt, să-i punctez, care nu au timp. Deci nu îl pierd, nici nu pot să-l păstreze, dacă ar vrea, că ei nu-l au. Timpul lor este foarte bine limitat la zero, în cea mai mică subunitate de măsură. Ei nu au timp de “atâtea” câte sunt, ei nu au timp “să termine asta”, ei nu au timp “să se apuce şi de cealaltă”. În esenţă, nu fac nimica, pornind de la această grijă a timpului, fapt care le eliberează majoritatea acelui timp de care nu dispun ei, acesta devenind foarte mult, dar ei nu apucă să-şi dea seama, fiindcă iată cum nu-i!

În esenţă, noi, oamenii, nu ştim cât vom trăi cu exactitate, da’ avem aşa, o speranţă destul de cuprinzătoare. Şi fiindcă suntem fiinţe atât de credincoase (da’ altfel raţionale), noi suntem foarte convinşi că noi înşine, fiecare, suntem etalonul recordului de longevitate şi vom ridica ştacheta. Ei bine, şi dacă ar fi să înjumătăţim previziunea asta optimistă, celor mai mulţi ne-ar rămâne cam câte-un juma’ de secol de trăit. Poate mai puţin, da’ poate mai mult, că doar năzuim din fire. Mna, cam până trece prima jumătate a acestui termen, să zicem că ne-am încălzit aşa, să nu facem vreo întindere. Ce-ar fi să ne sumeţim noi un pic şi să reuşim să facem câteva lucruri în ce ne-a mai rămas?

Fiindcă avem TOT timpul de ABSOLUT TOATE, câtă vreme nu s-a risipit încă. Fiindcă nu cunoaşte precis cât. E clar? În atâta răgaz până când încă totuşi n-am murit, ia măcar toţi cei care citim asta să nu ne mai tăt smiorcăim că n-avem timp. Aşa – niciodată, de pildă. Pentru că, în primul rând, fiecare sintagmă care exprimă asta ne costă câteva secunde inestimabile şi-n al doilea rând, fiindcă o zicem de destule ori cât să adunăm bugăt (destul, pentru bucureşteni) cât să chiar încercăm măcar UN ceva. (Corolar: chiar dacă se-ntâmplă să n-avem pe moment timp, fiindcă, slavă cerului, ne-am apucat de-un lucru, intenţionăm – nu? – să-l terminăm, deci există întotdeauna mai târziu. Priceput?)

***

analeleblogosferei[eu nu comentez, numa’ le pun; eventual le complectez cu texte, că io astea le scriu; altfel, concepţia lu’ Artpi]

***

Apoi, trecând la următorul grup de netoţi, care de data asta nu au vreo greutate sau nu îi presează ceva, nici nu mă scârbesc, ci doar există, sunt cei care se feresc. Sunt ăia care au crize de intimitate. Ba că să nu-ţi spună vreun detaliu, parcă n-avem exact aceleaşi secrete toţi, da’ toţi!, ba că “n-au încredere”, ba să nu afle cineva cumva că le place ceva sau lucruri atât de personale cum sunt – ferească! – numărul de telefon, sau, vai, adresa, Dumnejegule, Doamne (şi Domni), adresa, vă daţi seama?! De parcă cine mama şi tata naibii caută închistaţii ăştia-n ei, ca să-i deschidă, să-i cunoască mai bine sau să le ia ceva, de parcă halul ăsta de oameni au ceva?

După ei, da’ nu chiar din aceeaşi clasă, că un pic mai ieşiţi din casă, da’ ruşinoşi cumva, sunt oamenii care-şi ascund al treilea nume. “Aolo”, nu! Nu al treilea nume. Orice, da’ nu al treilea nume. Aţi remarcat cum cam toată populaţia Globului şi împrejurimilor imediat limitrofe, pare să fie unanim de acord că există o conspiraţie a botezului, secţiunea al treilea nume, şi că nimeni nu tre’ să ştie vreodată al treilea nume al cuiva, acceptându-se asta de comun acord, iar acest al treilea nume este invariabil oribil?

Penultimii pe lista mea sunt cei care nu-şi arată poza din buletin. Poza din buletin, adică aia după care te identifică-că-cine eşti, da’ de se-ntâmplă norocu’ să mori, aia nu! E de nevăzut! Ui’, îţi arăt că chiar îs din anul din care ţi-am zis că îs, da’ cu degentu’ mare pe poză, măj, că nu îţi arăt poza, nu vreau s-o vezi. Şi uuultimii pe listă sunt ăia care vor, musai, măj, da’ vor ne-a-pă-rat să vadă poza. Cu precădere cei care văd poza, măj, da’ râââd. Râd, măj, de poză, de numa’, măj, că-i cel mai amuzant lucru, după al treilea nume.

(da, aici ar fi o poză cu buletinu’, dacă nu l-aş fi pierdut; altfel, ştiţi cu toţii că mă cheamă Groza-Bîja Glad-Darius)

***

Poftiţi, că v-aţi tot văicărit, filmul cu vorbele de dus rostite solemn la Sibiu, sâmbăta trecută. Vedeţi, dar, nici o săptămână nu s-a făcut, că eu cu promptitudine l-am şi afişat. Are 58 de minute. Că atâta am vorbit, până am terminat şi-am primit întrebări, la care-am răspuns până s-a oprit caseta. Veţi zice că, bă, ce casetă-i aia de 58 de minute? Iar eu nu voi şti ca să explic. Mai jos de dânsul, aveţi foile pe care le-am prezentat, fiindcă nu era să montez în film care unde îs, ca un om firesc. Am fost 30 de indivizi şi individe, a fost simpatic, în ciuda dificultăţilor tehnice, din clasa proiectorul era plasmă, vorbitorul eram eu şi alte inconveniente.

[primele 37 de minute sunt povestea Jeg, restul e partea experimentală plus întrebări cu răspunsuri acre, unde se burzuluiesc visătorii că li se taie karma ca maioneza, din pricină c-aş cobi eu; până binevoieşte Sf. Radu să înveţe să exporte ceva ce nu se întinde, priviţi de pe Vimeo; nu, nu stăteam cu spatele la prostime, că majoritatea lumei era în partea dreaptă, cum priviţi, mai puţin Relu cel organizator, căruia merită să-i arăt curu’; dacă am aspect ratio disproporţionat la film, chiar par slab]

***

1 2 3 4
5 6 7 8
9 10 11 12
13 14 15 16
17 18 19 20

Între altele – se zvoneşte-n ziar şi ziar că joi, 12 februarie 2009, sunt licitat la Twestival Cluj-Napoca, ca să strângem bani pentru apă, înainte să rămânem fără (ambele). Este adevărat, în afară că nu. Deoarece, da, sunt licitat, dar nu, nu voi fi în Cluj. Soluţia optimă va apărea la locul faptei (detalii pe site-ul mai sus legat). Unde puteţi merge, că voi fi şi nu voi fi acolo, cu dezvăluiri mai concrete în ziua cea mare.

1in6glasses

13 comentarii

zi si tu ceva
  1. Februarie 10, 2009 la 00:24
    link permanent
    chira zice ca:

    Darius, încă nu am cedat invitațiilor la film ale viitorului meu iubit. Care e și el maghiar. Tu cu unguroaice, eu cu el. Suntem în Ardeal, ne iubim unii cu ceilalți.

  2. Februarie 10, 2009 la 01:24
    link permanent
    Darius Groza zice ca:

    Conform discuţiilor, cre’că şi-o fi găsit oricum ulterior. Dacă n-o-mpărţit mai multe invitaţii deodată.

  3. Februarie 10, 2009 la 07:22
    link permanent
    Marian S. zice ca:

    Biblio, de una Bruce Shields n-am auzit in schimb era una Brooke.

  4. Februarie 10, 2009 la 08:53
    link permanent
    giapapadia zice ca:

    mda, si eu am scris Brook, acuma vad, I meant Brooke

  5. Februarie 10, 2009 la 10:19
    link permanent
    toader zice ca:

    daca pana si chira l-a parasit pe darius nu ii mai ramane decat sa se obicinuiasca cu soarta sa de pustnic.

  6. Februarie 10, 2009 la 13:38
    link permanent
    Bibliotecaru zice ca:

    @ Marian S.
    Aveţi perfectă dreptate, eram cu minţile aiurea… mi se întâmplă, din păcate, din ce în ce mai des. Bine că s-a înţeles.

  7. Februarie 10, 2009 la 13:40
    link permanent
    Bibliotecaru zice ca:

    Aceiaşi dreptate o are şi giapapadia.

    Mulţumesc lumii că mă corectează. 🙂

  8. Februarie 10, 2009 la 13:53
    link permanent
    giapapadia zice ca:

    *aceeasi….nu, ziceam si eu

  9. Februarie 10, 2009 la 14:00
    link permanent
    toader zice ca:

    gia. tu nu ai de invatat? a?

  10. Februarie 10, 2009 la 16:45
    link permanent
    jimerino zice ca:

    bibliotecaru a fost taxat mai ceva ca la curve. i-a dat-o de i-a taiat genunchii. perversache. tahahaha!

  11. Februarie 10, 2009 la 16:47
    link permanent
    monica zice ca:

    [urale si incurajari]

  12. Februarie 10, 2009 la 18:32
    link permanent
    chira zice ca:

    Taxat, și fără protecție?

  13. Februarie 10, 2009 la 18:34
    link permanent
    byo zice ca:

    prea tare blogul. trebuie sa te felicit.

zi si tu ceva:

(musai)
(musai)