Jurnalul Editorialistic de Groza

De când n-am fost aici decât în spirit, nu c-ar fi însemnat ceva. Aşa-i? Voi aţi comentat mai departe, în neştiinţă, lumea se zgâia, eu am călătorit în ţări, după care m-am întors din ele în aceasta, unde n-am mai călătorit, ci am locuit în continuare şi făcut treburi, pentru diverse nişte. Iar lucrurile s-au desfăşurat asemănător cu dacă eram prezent. Sau dacă nu.

Cât timp scriu, lumea se plânge de căcaturile pe care le scriu. Dacă nu scriu, imediat se plâng că unde-s căcaturile.

La firma unde lucrez, îi bine. Da? Că despre asta scriu eu, nu? Asta vă trebuie. Ba da. Înţelegeţi ce vă zic? Maică-mea e tot la facultate, la master, parcă. Şi va fi pe vecie. Taică-miu încă mai operează uneori mouse-ul cu două mâini. Deci de când cu articolul vechi, a fost tot la fel. Cu domnişoara nu mai sunt la fel de puţin cât n-am fost şi înainte, când eram. Şi voi mai fi la fel iară.

Ceea ce înseamnă că lucrurile nu se petrec. Asta încep să aflu. (Vă avertizez că vă băgaţi între nişte rânduri din care greu vă veţi scoate. Nu c-ar fi faine, ci c-ar fi tâmpe.)

Ele, lucrurile, într-adevăr – sunt. Şi vin, unele după altele. Da’ nu poţi zice că s-a întâmplat ceva mijlocit de ele. Că-s tot alea, succedându-se. Curg. Dacian ieri noapte a vorbit în somn. Din nou! Cum deja ştiţi că face, fără să fie vreun deznodământ. Aşa, şi? Să vă zic ce a vorbit? Că vă zic, că cu mine a vorbit, normal. Nu vorbeşte singur în somn, că n-o fi căpiat. Maică-mea vorbeşte singură trează, el se respectă – vorbeşte în somn cu cineva! Doar întâmplător persoana respectivă se mai nimereşte de faţă şi îl aude, însă asta nu înseamnă că el nu i se adresează direct oricum.

Deci ce spunea? Că de ce i-am mutat eu telefonul. El mă întreba răstit de ce am luat aparatul de unde era şi i l-am pus altundeva – asta în timp ce era cu el în mână, eu aflându-mă în altă cameră, fiind martor întâmplător, prin uşă!

Pentru că înainte, când ne-am culcat, el i-a scris iubitei lui un sms, timp de două ore, tastând apăsat şi lent, probabil ca să nu mă deranjeze. Unul dintre motivele pentru care am şi renunţat la orice, pe la jumătate, şi m-am mutat în cealaltă încăpere despre care vă zic, în care îmi urla din cea vecină, în care eu nu mă regăseam.

Şi fiindcă el aştepta deşart răspuns de la Daria, iar acesta nu mai venea, i s-a năzărit lui dormind că toate se petrec pentru că cineva îl sabota şi parcă io eram de vină. De obicei, făptaşul e cel care lipseşte, cum lipseam eu. Însă paradoxul lui Moafle e că e firesc să mi se adreseze in absentia, tocmai pentru că asta mă incriminează.

În timp ce paradoxul meu e că îl auzeam cum răspundea cu atât mai răstit la nişte imaginare justificări ale mele, care veneau aparent tot din camera din care lipseam. La un moment dat, era atât de convingător, încât eram sigur că mă înşel şi că sunt dincolo, fără să realizez şi că particip activ la ceartă. Şi chiar are dreptate. Vroiam să mă ierte, dar fără să-l sochez când intru în cameră peste noi, peste el şi mine însumi.

Deci cine decide ce s-a întâmplat, de fapt, ca să spună celorlalţi? Cum sunteţi voi, cărora clar nu vi se întâmplă nimica, că aşteptaţi să mi se întâmple mie, or mie vedeţi ce mi se-ntâmplă. Asta ce lecturaţi mai sus e mărturia incontestabilă că lucrurile întâmplate trebuie împărţite sau că nici nu există nimic? Uneori vreau doar să mă culc înapoi, măcar prefăcându-mă că nimica n-a fost.

Uite, mie mi-a venit ideea că nu se întâmplă lucrurile când m-am dus să-mi încălzesc supa. Am fost acolo de atâtea ori. Am încălzit-o. Am mâncat-o. Da’ vă spun vouă? Nu. Totuşi, se întâmplă. Însă întâmplările le relatezi. Cum am relatat ce mi se întâmplă cu frate-miu. Tot de atâtea ori, poate mai multe decât supa. Or asta din urmă nu vă relatez. Vă relatez acuma, că demonstrez relatarea şi întâmplarea. Dar altminteri nu relatez şi, pe cale de consecinţă, înseamnă că nu se întâmplă. Iar cealălalte aspecte încerc să mă consolez că poate sunt imaginare. Şi sunt, că şi le imaginează Dacian, dar pentru mine trebuie să fie reale, să mi se întâmple.

Sper că am fost destul de clar. Staţi să iau supa. După care mă culc, Dacian deja doarme, are chef de poveşti şi mi-e solicitată prezenţa, din câte aud. Sau poate deja particip, mai ştii? Daria, hai ia-l înapoi.

***

Nu ştiu, întreb…

Ulterior am aflat că iepuraşul este unul de lux şi nicidecum ieftin, luat de la bâlci, de serbările zilelor comunei în care locuieşte, de lângă toneta cu vată pe băţ, ci unul procurat dintr-o capitală europeană, aşa mi-a zis, n-o mai ţin minte, da’ suna turistic. Singurul aspect la care am căzut de acord eu şi cu Adina Adam, după îndelungate parlamentări, este că nu mă priveşte pe mine ce-şi pune ea la poza de pe messenger, da?! Foarte adevărat.

Şi ea totuşi îşi pune…

(Bine, cum dup-aia mi-am permis io să-i împărtăşesc ei că nici n-ar avea de ce să-şi pună poze nudă, indiferent de tristeţea momentului, cum s-a burzuluit ea la mine că o găsesc uşor urâtă – poftim?! – că sunt primul, când ei i s-a spus total altfel, cum că trimite ea pe anturajul ei să mă batăhăhăhăhă şi aşa mai departe – astea din reţetarul standard.)