De exemplu, nu s-a mai întâmplat nimic.

De când n-am fost aici decât în spirit, nu c-ar fi însemnat ceva. Așa-i? Voi ați comentat mai departe, în neștiință, lumea se zgâia, eu am călătorit în țări, după care m-am întors din ele în aceasta, unde n-am mai călătorit, ci am locuit în continuare și făcut treburi, pentru diverse niște. Iar lucrurile s-au desfășurat asemănător cu dacă eram prezent. Sau dacă nu.

Cât timp scriu, lumea se plânge de căcaturile pe care le scriu. Dacă nu scriu, imediat se plâng că unde-s căcaturile.

La firma unde lucrez, îi bine. Da? Că despre asta scriu eu, nu? Asta vă trebuie. Ba da. Înțelegeți ce vă zic? Maică-mea e tot la facultate, la master, parcă. Și va fi pe vecie. Taică-miu încă mai operează uneori mouse-ul cu două mâini. Deci de când cu articolul vechi, a fost tot la fel. Cu domnișoara nu mai sunt la fel de puțin cât n-am fost și înainte, când eram. Și voi mai fi la fel iară.

Ceea ce înseamnă că lucrurile nu se petrec. Asta încep să aflu. (Vă avertizez că vă băgați între niște rânduri din care greu vă veți scoate. Nu c-ar fi faine, ci c-ar fi tâmpe.)

Ele, lucrurile, într-adevăr – sunt. Și vin, unele după altele. Da’ nu poți zice că s-a întâmplat ceva mijlocit de ele. Că-s tot alea, succedându-se. Curg. Dacian ieri noapte a vorbit în somn. Din nou! Cum deja știți că face, fără să fie vreun deznodământ. Așa, și? Să vă zic ce a vorbit? Că vă zic, că cu mine a vorbit, normal. Nu vorbește singur în somn, că n-o fi căpiat. Maică-mea vorbește singură trează, el se respectă – vorbește în somn cu cineva! Doar întâmplător persoana respectivă se mai nimerește de față și îl aude, însă asta nu înseamnă că el nu i se adresează direct oricum.

Deci ce spunea? Că de ce i-am mutat eu telefonul. El mă întreba răstit de ce am luat aparatul de unde era și i l-am pus altundeva – asta în timp ce era cu el în mână, eu aflându-mă în altă cameră, fiind martor întâmplător, prin ușă!

Pentru că înainte, când ne-am culcat, el i-a scris iubitei lui un sms, timp de două ore, tastând apăsat și lent, probabil ca să nu mă deranjeze. Unul dintre motivele pentru care am și renunțat la orice, pe la jumătate, și m-am mutat în cealaltă încăpere despre care vă zic, în care îmi urla din cea vecină, în care eu nu mă regăseam.

Și fiindcă el aștepta deșart răspuns de la Daria, iar acesta nu mai venea, i s-a năzărit lui dormind că toate se petrec pentru că cineva îl sabota și parcă io eram de vină. De obicei, făptașul e cel care lipsește, cum lipseam eu. Însă paradoxul lui Moafle e că e firesc să mi se adreseze in absentia, tocmai pentru că asta mă incriminează.

În timp ce paradoxul meu e că îl auzeam cum răspundea cu atât mai răstit la niște imaginare justificări ale mele, care veneau aparent tot din camera din care lipseam. La un moment dat, era atât de convingător, încât eram sigur că mă înșel și că sunt dincolo, fără să realizez și că particip activ la ceartă. Și chiar are dreptate. Vroiam să mă ierte, dar fără să-l sochez când intru în cameră peste noi, peste el și mine însumi.

Deci cine decide ce s-a întâmplat, de fapt, ca să spună celorlalți? Cum sunteți voi, cărora clar nu vi se întâmplă nimica, că așteptați să mi se întâmple mie, or mie vedeți ce mi se-ntâmplă. Asta ce lecturați mai sus e mărturia incontestabilă că lucrurile întâmplate trebuie împărțite sau că nici nu există nimic? Uneori vreau doar să mă culc înapoi, măcar prefăcându-mă că nimica n-a fost.

Uite, mie mi-a venit ideea că nu se întâmplă lucrurile când m-am dus să-mi încălzesc supa. Am fost acolo de atâtea ori. Am încălzit-o. Am mâncat-o. Da’ vă spun vouă? Nu. Totuși, se întâmplă. Însă întâmplările le relatezi. Cum am relatat ce mi se întâmplă cu frate-miu. Tot de atâtea ori, poate mai multe decât supa. Or asta din urmă nu vă relatez. Vă relatez acuma, că demonstrez relatarea și întâmplarea. Dar altminteri nu relatez și, pe cale de consecință, înseamnă că nu se întâmplă. Iar cealălalte aspecte încerc să mă consolez că poate sunt imaginare. Și sunt, că și le imaginează Dacian, dar pentru mine trebuie să fie reale, să mi se întâmple.

Sper că am fost destul de clar. Stați să iau supa. După care mă culc, Dacian deja doarme, are chef de povești și mi-e solicitată prezența, din câte aud. Sau poate deja particip, mai știi? Daria, hai ia-l înapoi.

***

Nu știu, întreb…

Ulterior am aflat că iepurașul este unul de lux și nicidecum ieftin, luat de la bâlci, de serbările zilelor comunei în care locuiește, de lângă toneta cu vată pe băț, ci unul procurat dintr-o capitală europeană, așa mi-a zis, n-o mai țin minte, da’ suna turistic. Singurul aspect la care am căzut de acord eu și cu Adina Adam, după îndelungate parlamentări, este că nu mă privește pe mine ce-și pune ea la poza de pe messenger, da?! Foarte adevărat.

Și ea totuși își pune…

(Bine, cum dup-aia mi-am permis io să-i împărtășesc ei că nici n-ar avea de ce să-și pună poze nudă, indiferent de tristețea momentului, cum s-a burzuluit ea la mine că o găsesc ușor urâtă – poftim?! – că sunt primul, când ei i s-a spus total altfel, cum că trimite ea pe anturajul ei să mă batăhăhăhăhă și așa mai departe – astea din rețetarul standard.)