Jurnalul Editorialistic de Groza

Mie mi se pare că jurnalele intime sunt o formă incipientă de căpiere şi mi se mai pare paradoxal că sunt recomandate de psihologi. Pentru că nu sunt altceva decât echivalentul în scris la a vorbi singur.

Mă gândeam la favoruri. Pentru că trebuie să fiu în continuă vigilenţă oportunistă, ca să-mi pot dezvolta tot felul de căi proaspete pentru câştiguri nemeritate.

Ce sunt ele, favorurile, de fapt? Păi, sunt lucruri pe care le faci cuiva pentru degeaba şi care au un nivel mai ridicat de importanţă decât obligaţiile înseşi, pe care, de asemenea, le faci cuiva, însă constrâns de-o împrejuare, dar din care te şi alegi cu oarece.

Să vă explic: pe o favoare nu o poţi refuza. Pe obligaţii da. Că de aia îţi cere cineva ceva, ca tu refuzi, iar acel cineva să te oblige! Aşa se impune prin definiţie. Un deadline la serviciu… eh, flexibil. O intervenţie chirugicală… se mai amână. Dar favoarea! Favoarea… Cum spunea domnul profesor Vilmani Ioan, la anatomie şi educaţie sexuală: “Vorba-i ca săgeata – ai dat drumu’, nu se mai întoarce. Băieţii, la pubertate, când văd sâni, au tendinţa să întindă mâna, să apuce şi să strângă.” Dar aici discuţia devia educativ.

Cum cu vorba, săgeata, băieţii şi sânii, la fel şi cu favoarea: odată acceptată (da’ din oficiu, normal, e doar o formalitate), o favoare nu se poate abandona pe parcurs. Nu poţi să nu mai faci o favoare, aşa, pe la mijloc. Desigur, te poţi despărţi, să zicem, de câte una, că nu mai ai chef şi toţi aveau dreptate… da’ favoarea o duci până la capăt. Poţi să-ţi trimiţi părinţii la un loc cu alţi părinţi trimişi, după ce te-au crescut la ţâţa lor ca pe-un şărpe. Da’ cu favoarea mori, dacă n-ai îndeplinit-o!

***

[mulţămim, Zamfe]

***

Din favoruri nu îţi iese nimic şi ai multe de pierdut. Favoarea, pe partea celui care o face, este o pagubă calculată. Oamenii se pun cu bună ştiinţă în situaţia de a li se cere favoruri, acceptând acest rău în societate. Nu rău necesar. Doar rău. Numai fiindcă exişti ca fiinţă bipedă, din prima trebuie să faci ceva ce n-ai fi făcut sub nici o formă, dacă nu era să-ţi ceară cineva, ca pe-o favoare, care are dreptul s-o facă doar pentru că şi el e o fiinţă bipedă, la fel ca tine.

Favorurile sunt, mai exact, datorii permanente ale oricui, faţă de oricine le cere. Odată îndeplinite, chiar dacă tu ai făcut ceva pentru cineva, acel cineva nu se leagă prin nimic de a îţi înapoia gestul. Ba, mai mult, este injust, la gradul nostru civilizaţional la care am ajuns, să ceri o favoare cuiva care ţi-a cerut şi ţie una în trecut. Ca la mâţă, unde nu-i voie cu “mâţă pe mâţă”. (Sudiştilor: leapşa.)

De fapt, cel mai mişel lucru din tot acest cerc vicios este să îndrăzneşti să scoţi ceva dintr-o favoare precedentă. Conform culturii umane, nu există o ticăloşie mai mizerabilă decât să aminteşti de o favoare îndeplinită cuiva, din care ţie nu ţi-a ieşit decât deranj.

***

Ţara Ungaria a primit un împrumut la limită, fiind recent pusă în postura penibilă de a da faliment, aşa, ca ţară. Fapt care – nu pot să neg – mă surprinde, considerând că noi suntem insolvabili deja de ceva vreme, fără să se prindă nimenea-n jur.

Deşi sugestia mea iniţială ar fi fost să-şi concedieze toţi cetăţenii şi să angajeze români în loc, la juma’ de preţ, care să se fure între ei fără prea multă cheltuială până restabilizează economia, Ferenţ Diusy, premier de Panonia, a ales să accepte banii altora, chiar dacă el are, pe nişte principii fiscale tot de pe Jeg învăţate.

Pentru a dezbate inpolitic corect aceste întâmplări, precum şi iminentele lor consecinţe, redacţia noastră din Cluj-Napoca l-a contactat pe corespondentul Jeg de etnie maghiară, Tibor Zatyi, singurul maghiar online, care, în contextul crizei pecuniare, va transmite tot din Cluj-Napoca, în numele întregii Anyaország.

Eu: Ce se-ntâmplă, mă?
Tibor: Unde?
Eu: Cu criza economică.
Tibor: În Ungaria, aaa, da, dar tot timpul dă faliment Ungaria.
Eu: Cum pulă să “dea faliment”? Tăt cere bani, da’ are.
Tibor: De aia cer bani, pt. că n-au.
Eu: Păi, şi io am, da’ cer. Deci explică-mi.
Tibor: Criza economică la unguri?
Eu: Da.
Tibor: Aproape aia s-a întâmplat ca la Islanda; dar aici a fost şi mai greu, pt. că au cheltuit toţi banii; şi au majorat taxele ca să aibă ceva buget.
Eu: Pe ce au cheltui toţi banii, Tibor?
Tibor: Pe proiecte nu prea reuşite.
Eu: De exemplu, Transilvania.
Tibor: Nu prea ştiu, nu.
Eu: Confirmi că maghiarii au renunţat la ideea de a fura Ardealul şi încearcă acum să-l cumpere piratat, pe piaţa neagră, cu bani luaţi împrumut?
Tibor: Cabinetul Orbán a cheltuit pe Transilvania mulţi-mulţi bani.
Eu: Deci sunteţi pe cabinete organizaţi. Nu ştiam. Să-mi notez, să dau mai departe. Mi-am surprins un coleg de la serviciu, Arpad Peter (dacă ăsta-i numele lui adevărat), încercând să uploadeze mai mulţi giga de pământ nord-vestic românesc, de pe CD-uri, pe nişte torrente .hu. Cum comentezi?
Tibor: Să le pune pe trackere bune.
Eu: Mă, fasz. Tu să-mi zici aici cu acorduri între cuvinte, nu căăă. Este adevărat că opinia publică maghiară de pe teritoriul nostru tolerează bisexualitatea pentru că membrii ei nu deosebesc genurile în română?
Tibor: În gramatica maghiară n-avem genuri, ca la română sau germană; dar tolerăm bisexualitatea şi nu suntem nici homofobi, dar sunt nişte dintre noi, care nu prea, dar ei sunt de pulă, cei ca la voi ala Noua Dreaptă.
Eu: Ce mama dracului şi tatăl naibii tot îndrugi acolo? Răspunde la subiect, nu te tot eschiva: vrei să fie limba maghiară obligatorie în şcoli sau nu?
Tibor: Să fie unde în localităţile, unde majoritatea maghiarilor este mai mare de 30%, în alte parte să fie facultativ.
Eu: De ce 30%?
Tibor: Nu ştiu.
Eu: Bun. Acuma că am stabilit asta: de ce să fie obligatoriu, dacă la secţia maghiară e deja obligatoriu?
Tibor: Pt. că sunt câteva legi pt. poliţişti de pildă, care trebuie să ştie şi limba maghiară în zona noastră (jud. Harghita).
Eu: A cui zonă?!
Tibor: La Odorhei suntem 90% maghiari, 5 români şi 5 ţigani.
Eu: Greşit! NOI suntem 5% români, cu toţi atâţia prieteni de-ai noştri ţigani, iar voi, ce mai rămâne, 90% maghiari. Sper să nu mai faci confuzia cu “zonele” şi ale cui sunt. N-aţi vrea, de pildă, să înveţe infractorii maghiari legile în română, decât poliţiştii, în maghiară?
Tibor: Atunci a cui este Transilvania? de ce să înveţe legile, dacă tot fură.
Eu: Ca să nu-şi ia pulane inutile peste feţele surprinse, de exemplu. Transilvania este a României, care, după cum trădează numele, este de etnie română.
Tibor: Aşa-i. Şi nu vine nimeni să-l fure.
Eu: Nu, pentru că este fată. Pe când “-l” este băiat.
Tibor: My fault.
Eu: Vezi, te descurci foarte bine şi în engleză, cealaltă limbă de circulaţie la noi în ţară, care nici ea nu este maghiară. Hmm!
Tibor: Dar suntem aproape 1,6 milione, care avem va limba maternă maghiara, dar ştim şi româna, şi engleza, germana ş.a.m.d.
Eu: Şi care-i problema?
Tibor: Nu ştiu, tu întrebi.
Eu Bă, tu eşti turc?
Tibor: Nu, secui.
Eu: Ce-ai bun de mâncare?

***

“Hai să-ţi arăt o poantă. Ştii cum parchează miliardarii?“

Păi, ia ui’ cam aşa, mai ales dacă ai loc “în faţă”, la parcarea Prefecturii şi Consiliului Judeţean şi – de ce nu? – dacă ai chiar şi limuzina de la C.J, căreia nu-i încape botu’ scump până-n poarta instituţ’ei, de câţi bani am dat pe ea, dă-le-n pulă de autobuze şi – de ce nu? – de pulimi, în general. Tot am văzut pe bloage că se poartă parcările sclintite ale şoferilor la fel, da’ şoferu’ ăsta anume mie tare-mi aducea a Gheorghe Benea de la PSD… pardon, PD-L… mă rog, unde eşuase ultima dată, c-o fi făcut o tură completă şi care pesemne se antrenează pentru traficu’ din Bucales, dacă tot dă să fie senator.

Şi cre’că şi io-i cam aduceam lui, că cu tot atâta surprindere mă uitam eu la cum a parcat, cu câtă se uita el la mine la cum îl pozam.