Jurnalul Editorialistic de Groza

Cum lesne s-a putut constata în ultimele zile, în mass-media s-a scurs o serie de implicaţii necuviincioase, emise de un personaj dubios, numit Mirmen, la adresa soţului ei şi publicate pe un website online de calitate îndoielnică, jeg.ro, după cum sugerează şi numele, pe care am ales să nu-l menţionăm, pentru a nu promova asemenea dejecţii nedemne de un public cumsecade.

Îi rugăm, pe această cale, pe telecititorii noştri să judece singuri dacă ar avea vreun minim sens ca domnul Carcea Groza să fie abordat cu forţa într-un interviu, prin care acele acuze defăimătoare să se limpezească prin înmulţire.

De curând mi-a venit ideea să mă apuc de învăţatul cântatului la pian. Iar apoi am remarcat că scriu la tastatură cu trei degete.

Aşa că, pentru a compensa această pierdere, am luat decizia (corectă) să lansez în comerţ noua linie de bonuri de masă Jeg (încă nu am găsit explicaţia cum se va rezolva problema astfel).

Ele vor fi ilegale – cum, de altfel, consider că ar trebui să fie toate bonurile de masă, într-o ţară civilizată. Ca valoare, vor fi nelimitate la prima tranzacţie, de ce, pentru că le voi folosi doar eu, la schimb pentru mâncare, de unde şi denumirea de bonuri de masă. În urma acestui proces, ele se vor demonetiza, valorând mai departe nimic. La asta mă refeream prin “lansez în comerţ”.

Şi, apropo de lansări, Dacian şi-a găsit, în sfârşit, iubita ideală. Ea era (notă de atenţie pe timpul trecut şi nu, n-a murit) unguroaică, îmi plăcea mie de ea şi pleca în Ungaria în prea puţin timp cât să apuce să se şi despartă de frate-miu. Mai exact, Moafle nu este cu ea, dar pe vecie.

***

Ce-mi plac mie cel mai mult?

- oamenii care dansează la fel, pe melodii diferite;
- oamenii care nu-şi explică de ce îşi ţin mâinile în buzunar;
- oamenii care nu-şi explică;
- oamenii (unii);
- şapca lui Vlad;

Ce nu-mi plac mie cel mai mult?

- oamenii (alţii);

***

Am realizat că “O zi bună!” este un fel de concesie. Adică, după o discuţie cât de cât mulţumitoare cu cineva, printr-o amabilitate superioară, ţi se acordă generos felicitări şi, în viaţa asta de căcat, o zi bună. Poftiţi talonul.

***

Tatăl meu (“vopseşte case cocoţat pe schele şi cu fruntea lui ajunge până sus la stele”) s-a gândit să ne facă nouă, copiilor, pe care susţine că-i iubeşte… marmeladă de ceapă. Da, ştiu ce este marmelada, în general, pentru oamenii normali, deci nu Carcea, aşa că am asociat bine termenii: marmeladă de ceapă. Este o tentativă aproape la fel de patetică precum când eram mici şi a încercat să ne hrănească piftii (aituri, răcituri), anunţate în prealabil ca fiind îngheţată de carne.

Intenţia de acum, cu marmelada de ceapă, a fost sortită eşecului, prin definiţie, în contextul în care ideea acestui generic numit bun de consum se asorta cu alt aliment pe care deja eu nu vroiam să îl mănânc, mai precis peştele.

Dar efortul a fost apreciat – luând în considerare că marmelada de ceapă încă putrezeşte-n frigider – cam la fel cât provocarea personală dintre mine şi vecinul de geam de budă, vecin cu care îmi dădeam bineţe zilnic, la duş, şi cu care am purtat o adevărată cruciadă psihologică, până mai de curând, în momentul în care a cedat şi s-a camuflat după un prosop prins în fereastră, rezolvându-mi şi mie problema, anume de a mă spăla pe cur cu un zâmbet conciliant pe buze.

***

Ta-daaa!

[plecăciuni, Odi]

***

Desigur, la Iulius Mall, la şezătoarea-fântână,
proiectată de tehnicienii de la Bellagio Hotel, din Las Vegas…