Jurnalul Editorialistic de Groza

Cuvinte la care după ce inversezi iniţialele nu sunt mai frumoase: pulă, pizdă.

Live blogging de la nunta:

 UPDATE 1 – Prrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr!

UPDATE 2 – A-iuiuiuiuiu! Duţ-duţ-duţ-duţ-duţ-duţ-dudu-duţ!

UPDATE 3 – Nu ne mai aduceti, va rugam, o furculita? Am scapat-o pe jos… you come from where did you go/Where did you come from Cotton-Eye Joe.

Duminică mă duc la nunta unui fost coleg de liceu mai apropiat. “Apropiat” este menit să rezoneze pentru ceilalţi colegi care vor fi de faţă, care nu sunt apropiaţi şi care vor avea nunţi la care nu mă voi duce, Ciupe Sergiu. Aşadar, mă duc duminică la Vlad.

Nuntă. De la ora 14:00. 14:00 după-masa. Nu doresc să comentez cu privire la asta, pentru că nu-mi place să umbresc un moment solemn pentru un cuplu atât de frumos, da’ să ştiţi că mi-am dat ochii peste cap şi consider toată chestia un eşec din start.

Bine, e drept că eu şi viitoarea soţie nu ne-am prea avut la suflet încă de când ne-am cunoscut. În mare măsură fiindcă ea nu are unul şi n-a ajutat nici faptul că eu am cât două. Totuşi, din mărinimia menţionată, voi considera oficial că mă duc la ziua lui Vlad, unde Uănuga este o invitată. Iar ca să mă ajute să privesc altfel rochia de mireasă, vom conveni că s-a îmbrăcat aşa doar ca să iasă în evidenţă, cum încearcă mereu. Şi nu-i iese. Deci mă voi duce la ZIUA DE NAŞTERE a lui Vlad. Pe care o voi strica, răsturnând tortul. Pentru că nu e firesc să fie tort etajat la o aniversare. După ce termin cu el, va fi un tort-parter şi va fi bine.

***

Care ar fi verbul “a căca”, dacă ai căca miere? E o dilemă personală. “A miera” ar părea prea la fel cu a îmbuna. Şi cu ce m-ar ajuta asta la digestie? Eventual dacă persoana mierată sau de mierat (că nu poate fi altfel, dacă face ce face) ar ţine ocupată buda. Or după ce-am mierat-o, de ce să mai merg la budă? Şi aţi remarcat faptul că pisicile oferite prin donaţie sunt mereu perfecte prin descriere? Nimeni nu vrea să scape de nişte năpârlite turbate. Toate sunt nişte îngeraşi.

***

Pentru că s-a tot zis că sunt frumoase recenziile mele de filme (laudele au venit dintr-un mediu profesional: o vânzătoare la un magazin de închiriat DVD-uri), m-am gândit să mai fac una. Între timp, am aflat şi că le zice cronici.

The Worlds Fastest Indian. Moare la sfârşit. Este un film despre cum unul trage o motocicletă, timp jumătate de Glob distanţă. Da, pentru că spaţiul se poate măsura în unităţi de timp, dacă îl parcurgi. Ea este cea mai rapidă din lume şi cea mai “Indian”, aşa cum sugerează şi titlul, titlu care este mai mult sau mai puţin tot filmul, de altfel. În maşina second-hand cu care este trasă pe 90% din durata filmului cea mai rapidă motocicletă Indian din lume (fiindcă-n restul timpului, deci vreo 5 minute, minus generic, chiar se dă pe ea), conduce un bătrân pe moarte, jucat de actorul pe moarte Anthony Hopkins.

Totuşi, cum spuneam, pe la începutul filmului şi pe la sfârşit, în aceste momente cheie fără de care filmul nu ar exista, bătrânul chiar apucă printre pastile de inimă să şi piloteze motocicleta, asta dacă nu e ocupat cu câte-un infarct sau cu puţălit câte o bătrână pe traseu – cam tot de atâtea ori cât atacurile de cord, da’ fără legătură între ele. Dăţi în care – când motocicleta este condusă – se răstoarnă fără excepţie. Ba, pardon, o dată se mai răstoarnă şi când era doar agăţată de maşină. Deci motocicleta se-mboardă la fiecare folosire, plus încă o dată. În fine, se poarte spune de ansamblu că motocicleta mai mult cade decât este condusă…

Pe parcursul poveştii, legenda vitezei se confruntă cu absolut toate problemele din lume, care se rezolvă. Şi atât. Nimic mai mult. Nu se rezolvă greu, cu dificultăţi. Ci simplu. Ele trec. Fără nici o emoţie (măcar atâta, pentru boala de inimă). De la oprit de poliţie care-l iartă, încurcături la vamă ce se descurcă, lipsă de bani – “bine, lasă”, avarii la transport care se repară, până la încercările zilnice, cum ar fi prostata, toate se soluţionează pe rând cu succes, că altfel ar fi fost un film despre eşecuri lamentabile particulare consecutive şi cine s-ar fi uitat la aşa ceva?

Între altele, motocicletei îi sunt stricate absolut toate componentele separat, precum şi că nu funcţionează împreună. Asta cel mai probabil pentru că unele piese sunt turnate chiar de către eroul principal, în garaj acasă, în timp ce altele au fost confecţionate din lemn de plută, ca să nu tragă greu pe pistă. Fapt care-i face coada, evident, să oscileze, dar nu contează, pentru că în ziua de dinaintea cursei, pilotul şi-a improvizat o cărămidă din plumb, ca să echilibreze motocicleta – oarecum incapacitată de structura ei majoritar compusă din dopuri pentru sticle. Ca norocul, anvelopele sunt date cu cremă de papuci peste crăpături, ceea ce le face să arate ca noi, că de utilizat ce importanţă are?

Miza este să treacă de 200 de km per oră. Ceea ce face. Din nefericire, îi ia foc piciorul. Şi se răstoarnă. Şi moare.

Hait! Nu moare! Iote-l că respiră. Deşcide ochii. La naiba! Nu moare. Dar parcă aşa ar fi trebuit. Miere! Motocicleta s-a buşit bine măcar? Mnu. E chiar curată…

Amintirea (căci este inspirată dintr-o întâmplare adevărată) ne spune că, de fapt, era aproape să nu participe, fiindcă nu vroiau organizatorii să se sinucidă în încercarea lui. În mod ironic, fix asta l-a salvat – sacrificând finalul, zic eu – fiindcă ar fi crăpat de depresie.

Zice la sfârşit că a mai participat la încă vreo 8 sau 9 ediţii ale concursului. Probabil tot aşa, din bătrână-n bătrână, ba una-i suda osia la trailer, ba alta-l culca la ea, după ce-i arăta sugestiv mormântul soţului decedat, ca să fie sigur. Aşa e-n film, ce, credeţi că pun io de la mine?

Oricum, cât a fost plecat, un băieţel s-a pişat cu consecvenţă pe lămâiul său, aşa cum i se lăsase vorbă, că e cel mai bun îngrăşământ – morala filmului, probabil. Da’ altfel, credeţi-mă… “o magnifică poveste despre vise şi oameni care cred în ele, ambiţie şi determinare”.

***

Între timp, susţinătorii fervenţi ai lui Adrian Năstase se duc cu pluta pe ulei. Cine? Sperăm că nu toţi. Unde? Cu puţin noroc, acolo de curge apa sâmbetei. Ce e de făcut? Nu ştim şi nici că ne interesează. Dar să-ncercăm să exemplificăm.

Desigur, am scos din context, că de aia-i snap-shot. O să ziceţi că-s meschin. Sunt. De aia eu administrez la Năstase, pe gratis… ca să vorbească gura lumei şi să se-nşele. O-ntreagă conspiraţie, vă spui! Da’ hai să băgăm înapoi în context.

Ocheeei…

(Cineva-mi sugera odată să scriu despre lingăii din Nastysferă şi Ilicisferă, mai ales că pe prima eu am iniţiat-o şi pe-a doua instigat, indiferent ce inteţie am avut. Da. Ei sunt. Se există. Lingăii, mă refer. Grămezi. Şi la alţii. Şi la ei. La toţi, deci. Şi la noi. Consider exemplul de mai sus bugăt cât să mă sperie. Mihneo, dacă-ţi vine să fugi la dom’ preşedinte să mă pârăşti, ştii cine moderează, dă-mi bip că rezolvăm.)

Iar acum haidem, deci, să-i dăm lui Hudrea cele 777 comentarii dorite, ca bateria, ca să-l pot suna…