Jurnalul Editorialistic de Groza

Povestea adevărată a legii compensaţiei, având la bază teoria de-o neasemuită imbecilitate a Ghiran Codruţei, care în nevolnicia sa susţine că ea nu omoară pe cineva din unicul motiv “că i se întoarce”, dar, în ciuda opiniei ecologiştilor, tot are de gând să facă duş fix atât de mult cât pofteşte, dacă e necesar – chiar şi “şapte ore încontinuu”, pentru că “nici bunu’ nu s-o gândit la viitorul ei, ea de ce s-ar gândi la al nepoţilor?”…

Am luat un autobuz greşit şi am ajuns într-un cartier necunoscut. Pe acolo circulau doar autobuze greşite, fiindcă toată lumea părea să fi sfârşit la faţa locului întâmplător, mai puţin cei doi pensionari revoltaţi, care nu puteau pricepe de ce pe cablu nu se mai dau meciurile de la mondiale, la absolut nici un post, da’ bine că se dau 16 posturi maghiare consecutive şi ei cu Internetu’ ce să facă, chit că-i gratis?

Am aşteptat, ca să nu mă pierd, în staţia de autobuz de peste drum de cea în care coborâsem, cu speranţa că spaţiul şi timpul îşi vor fi păstrat forma iniţială şi-mi voi putea urma paşii făcuţi în ordine inversă, spre siguranţă. Însă, ca un paradox circular previzibil, a venit să mă ia tot autobuzul care mă adusese, aşa că m-am înfricoşat şi n-am riscat să mă poarte spre vreo ieşire dosnică a  aceeaşi găuri negre în care mă băgasem.

Am preferat să o iau pe jos, în funcţie de orientarea muşchilor cocalarilor regiunii, ca să ajung măcar la vreun reper, cum ar fi o sală de forţă sau un birou de pariuri sportive, de unde să-mi găsesc drumul înapoi spre casă. Şi am luat-o pe nişte străduci, doar-doar o să mă aleg cu un viol, să nu fi bătut atâta drum degeaba.

Când în faţa mea a răsărit… o fată. Nimic mai puţin decât o floare. Zveltă şi nevinovată, s-a unduit într-o alimentară de la colţ, cât timp eu şedeam privind-o ascuns să n-o sperii, de după crenguţele veştede ale unui cireş sălbatic. (Nu era cireş de-adevăratelea, în realitate o fi fost ceva plop ciopârţit de ăia de la Salubrizare, dar cireş sălbatic dă foarte bine în firul povestirii.)

Câteva kilograme de cireşe mai încolo, potlogara a ieşit învăluită în acelaşi mister şi s-a îndrepărtat. Era îmbrăcată în nişte şpielhozăni cu motiv animal, care deşi moderni şi tot mai populari, eu cred că nu-şi au locul în vestimentaţia erei pe care o trăim şi o geacă dintr-aia de piele, care nu se găseşte în piaţa Mărăşti şi trebuie să participi la un ritual social de grup ca să o procuri. Nu era desculţă, în picioare avea o pereche de tenişi. Pe cale de consecinţă, am decis să o urmăresc.

Da. Să o urmăresc. Asta am făcut eu, om în toată firea, rătăcind departe de unde am copilărit, avântându-mă în necunoscut.

Din fericire pentru evaluarea mea psihologică, n-am pândit-o patologic prea mult. Doar distanţă de vreo 20 de metri. În esenţă, nu pentru că mi-ar fi venit mintea la cap sau m-a prins poliţia sau că aş fi descoperit unde domiciliază, ci pentru că la prima curbă i-am pierdut urma. Nu pot decât să presupun că m-a văzut, iar eu, dacă m-aş fi văzut, aş fi vrut la rândul meu să-mi pierd urma. O să mă amăgesc cu ideea că a intrat în jocul meu, alegând provocarea să mă urmărească înapoi.

Bătând besmetic strada în lung şi-n lat, să văd pe unde s-o fi furişat, probabil între timp ea supraveghindu-mă de printre frunzele ruginii ale unei tufe dese şi spinoase de mătrăgună, am găsit – ce? – o ieşire! Care dădea înapoi în lumea reală. Am ales între scenariile fanteziste din mintea mea, de a trece pe la toate porţile, urlând un nume invetat sau a îmi accepta înfrângerea şi a presăra optimist bonuri de masă până la mine la apartament.

Şi am dat în strada princpială, de unde am luat un alt autobuz.

În care în secunda doi m-au prins fără bilet. Sunt deja obişnuit să fiu pus în situaţia asta, deci am şi început cu emfază să îmi turui poezia deja pregătită, care explica faptul că vânzătoare de bilete alege mereu să flecărească la florărie, în loc să stea în gheretă, iar eu, cetăţean cuprins de simţ civic, am să dau o lecţie sistemului şi nu am să aştept după incompetenţa altora. La fel ca de obicei, reprezentaţia mea artistică nu a funcţionat împotriva vigilenţei lor, pe cale de consecinţă am repetat în gând ţigăneala dusă la un nivel superior în astfel de cazuri, pe care urma s-o dezlănţui asupra boactărilor triplucefălaţi.

Când unul dintre ei… s-a făcut că mă cunoaşte. Ştiu că s-a făcut că mă cunoaşte, fiindcă nu părea să aibă capacitatea intelectuală de a citi Jegul. Ştiu că s-a făcut că mă cunoaşte, deoarece îmi zâmbea cu prea mare simpatie, pentru genul de relaţii interumane pe care le întreţin eu de regulă. Şi ştiu că s-a făcut că mă cunoaşte, din povestea fantasmagorică prin care spunea că m-a mai prins fără bilet, când eu sunt perfect conştient că am fost prins fără bilet poate de toţi controlorii din Cluj, pe care îi ştiu pe de rost, mai puţin el, altfel l-aş fi dibuit şi nu mă urcam.

Nu ştiu însă de ce s-ar fi făcut că mă cunoaşte. Pentru că pe cât mă certam cu el că nu-l ştiu şi insistam să ne coborâm la ultima staţie, ca să lămurim ambele probleme (el să-mi dea amendă, eu să nu recunosc nimic), pe atât insista el de tare să mă dau jos de îndată, că are datele mele şi n-are rost să îl urmez să mi le mai recolteze. Determinarea lui de o vigoare atât de însemnată era demnă de sabotat un guvern dictatorial.

Am ţâşnit afară cu mai mare sprint decât cel cu care alergau pensionarii aşezaţi strategic prea în spate în staţie, cât să apuce loc pe scaun. Un sentiment măreţ de siguranţă m-a cuprins pe stradă, încheind o nouă zi plină de aventură şi periculos: deşi am scăpat eu printre degete fetişcana, fofilată printre căşi, nici n-a trebuit să plătesc la RATUC toată distracţia. Pentru voi n-o fi fiind o consolare, însă pentru cine mai merită în ziua de azi să intri în bucluc cu legea?

***

S-a pomenit vreodată o scuză mai bună decât asta?