Jurnalul Editorialistic de Groza

[acest post a fost predat dimineaţă, în cadrul unui examen;
cerinţa este o analiză a unei negocieri/medieri de conflict]

Universitatea Babeş-Bolyai
Facultatea de Ştiinţe politice, Administrative şi ale Comunicării

ANALIZĂ

EU VS. FRATELE MEU

din copilărie şi până la tumultuosul prezent

– un conflict în desfăşurare –

Tehnici de mediere şi negociere
DARIUS Groza
Comunicare/PR, anul IV

Introducere şi context

Pentru că referatul pe care l-am downloadat de pe Internet era mult prea tâmpiţel, cel puţin faţă de ce mi-aş dori eu să găsesc, cu o seară înainte de predare, pe vastul tărâm online al unei ţări, care se vrea civilizată, decid să nu mă folosesc de el şi, în schimb, să mi-l compun pe al meu, fapt care este o premieră de respectat.

Recunosc că una dintre puţinele motivaţii relevante ale acestei activităţi este şi spectrul vinovăţiei ce stagnează ca un nour negru asupră-mi, tunând că trebuie să-mi reîmprospătez conţinutul pe blog, obligaţie care mă constrânge să vă predau această lucrare. Dar vă asigur că, mai mult decât asta, ar conta, la bătrâneţi, să nu mi se asocieze numele cu lucrările din arhiva facultăţii, în urma unui inocent proces de copy-paste, atât de firesc în frageda pruncie.

Aşa că mă înham la această încercare, nu atât fiindcă plătesc bir aspru universităţii ce vă dă salariul, pentru a-i putea trage eu umil în jugul său educativ, cât pentru că vreau să mă şi folosesc de ea, odată ce-am marcat banu’.

Ce este, de fapt, conflictul?

Cum bine se cunoaşte (de către cei care au fost la curs), “conflictul interpersonal este un proces prin care o persoană sau un grup frustrează pe altul, pentru împlinirea unui scop propus”. Nu ştiu eu, personal; aşa scria pe Internet.

***

La Cluj-Napoca se cultivă bicicletarul, un fructifer care iarna naşte biciclete vii.

(această fotografie nu are legătură cu lucrarea, dar nu puteam nici sacrifica buna aranjare a blogului)

***

Cum recunoaştem un conflict?

Chiar dacă Băsescu avea o agendă ascunsă a alegerilor, în 2004, sau dacă războiul din Irak nu este cu adevărat unul al eliberării, mă voi rezuma la exemple mai facile, cum ar fi evoluţia certurilor pentru mers după apă, dus gunoiul, împărţit cartofii prăjiţi şi alte neînţelegeri iscate între doi indivizi, soluţionate apoi odată cu stabilirea unui compromis.

Fiindcă, prin definiţie, cu toate fac obiectul unui conflict, nu-i aşa? Habar n-avem. Vom afla în următoarele paragrafe. Răspunsurile puternice nasc doar mai multe întrebări.

De ce este nevoie de mediere?

În primul rând, să lămurim când este posibilă aplanarea.

În orice conflict, este utilă o sesizare în faza sa incipientă. De pildă, la vârsta de 10, respectiv 12 ani, eu şi fratele meu mai mare, Dacian, ne regăseam învârtindu-ne în jurul mesei de bucătărie, cu părinţii noştri încercând să-mi salveze viaţa în care investiseră fără folos atât de mult, fiindcă eu mâncasem ultimele două felii din tortul de ziua celui ante-menţionat. Dacă ne gândim – oarecum comparabil cu situaţia ieşirii de la Guvernare a PSD, topind ultimele resurse disponibile de furtişag.

Comportamentul unei persoane într-o situaţie de contradicţie este prin sine unul antagonic, negativist, cel puţin raportat la partea opusă, considerată nerezonabilă şi incorectă. Ei bine, la fel şi Moafle (cum îmi place mie să-i spun şi, în acest caz, metafora actualului Marinar de la cârma patriei), se simţea într-un fel nedreptăţit.

Revenim la imaginea expusă mai sus, ce se desfăşura în bucătăria internă a familiei noastre, adică lânga camera mică, imediat cum intri în holul mare: desigur, dacă aş fi ţinut cont de necesitatea jurizării sau diminuării dezacordului, încă din faşă, aş fi văzut sau cel puţin aş fi anticipat lămâia care m-a izbit în nas, spărgându-mi-l, cândva, la finele mult prea târziu conştientizatei dispute. Cam tot aşa şi cu Zambaccian.

Se deduce astfel, foarte simplu, ce înseamnă judecarea (din timp şi eficient) de către o terţă parte sau prin compromis al celor două iniţiale.

***

Care sunt cauzele “ciocnirilor”?

Identificarea şi disocierea de grup. Grupurile în care relaţiile formate după principii mai puţin obiective (o situaţie normală de societate) nasc mereu diverse tipare. Iar cel mai relevant din punctul de vedere discutat de noi este tipul profitorului, adică eu. De obicei, acesta, recte eu, este remarcat cel mai bine când se asociază şi disociază de echipă, în funcţie de alternarea succeselor şi eşecurilor comune.

Acestea sunt doar două din ipostazele propice naşterii unei controverse. Pentru că – învăţăm gratuit tot de pe Internet – nimănui nu-i place să fie certat pentru greşelile altuia sau să-i fie furate laudele bine meritate, cum îi place, de exemplu, profitorului, anume mie, să acţioneze.

Ca să reflect în realitate această teorie, îmi amintesc foarte clar cum, aflat la grădiniţă, jucam fotbal pe linia de mijloc a terenului, unde “jucam” însemnând că pândeam, iar “pe linia de mijloc” însemnând c-o treceam de fiecare dată când cealaltă echipă conducea.

Alt prilej de contradicţii (fiindcă în ce unii văd cauze, alţii văd fericite pretexte) ce se doreşte amintit este interdependenţa, adică atunci când o parte A are forţe subordonate altei părţi B, caz în care este necesar s-o facă dependentă îndărăt, cu diverse mijloace, cum ar fi, să zicem, şantajul emoţional, prin citire şi stocare de SMS-uri compromiţătoare primite de la fata aia din Ungaria ş.a.m.d.; resursele insuficiente sunt şi ele pricini şi, de aceea, pentru evitarea neînţelegerii, trebuie soluţionate cumva, fie cu ajutorul unor tâlhării insesizabile sau alte pârghii meschine. De exemplu, cum face Guvernul Tăriceanu. Zic şi eu, aici, ce-mi vine în minte.

Cum se manageriază un conflict?

Util – ar fi un răspuns corect, dar toţi imbecilii s-ar confrunta cu proaspete dileme, pe când noi nu vrem diferende, aşa că vom detalia.

Teoria ne spune că o cheie în descătuşarea unor cevauri şi a eliberării de nişteuri este compromisul, aducându-ni-se în ajutor diverse tampoane (o mostră la scară fiind Vadim) pentru diverşi factori de risc.

Totuşi, se lasă la puterea fiecaruia de pricepere să îşi dea seama cum pot fi întoarse din condei.

Mie, unul, îmi stau sugestie până şi titlurile metodelor:

– stilul ocolitor (mai poate fi numit şi “metoda struţului cu capul în nisip” – aşa scrie, ce credeţi, că zic din capul meu sec?); stilul îndatoritor (des, eficient, verificat); stilul competitiv (eh… cam scârţa-scârţa, da’ mere); stilul concesiv (subţirel rău); stilul colaborativ (funcţional, dar mai mereu cu ţeluri ascunse).

Există tehnici de negociere?

Ajungând şi eu abia acum, odată cu dumneavoastră, la această nouă întrebare, apuc să citesc că alea de mai sus sunt de fapt numai reacţii nesigure la conflict, deci s-ar putea să mai lase de dorit pe alocuri, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale.

Dar adaptaţi, adaptaţi, că iese. Trecând mai departe…

… ar fi cel mai neinspirat lucru să vi le înşirui, vouă, celor ce citiţi, pe ele, tehnicile, din două raţiuni extrem de simple: profesorii le ştiu, iar cu studenţii şi cititori intru în conflict; deci de ce să-mi sap eu singur groapa, când mi-o poate săpa altcineva sau, mai bine, s-o sape altcuiva?…

Câte pagini mai am?

Iată, avem şi primul caz mai concret, pe lângă acela când m-am bătut cu Dacian, fiindcă nu vroia nici unul dintre noi să aducă punga de rafie cu mâncare de la gară.

Ştiu că cititorii mei nu citesc mai departe de două paragrafe. De asemenea, ştiu că şi unii profesori nu citesc mai mult decât două-trei pagini, adică una de la început, alta de sfârşit şi o eventuală a treia, de la mijloc, ca să nu se trezească prea târziu cu foi pe care scrie bla-bla-bla în continuu şi să se facă de toată cacaoa în faţa studenţilor. Cum rezolv această divergenţă?

În primul rând, scriu cât am chef, fiindcă mereu îmi dezamăgesc cititorii. În al doilea rând, nu scriu nici prea mult, că mereu îmi las cu ochii în soare profesorii, provocându-le dramatice deziluzii. Aşadar, scriu fix cât îmi convine, să mă simt mai bine cu mine, deoarece nu-i în interesul meu să se simtă altcineva mai bine cu mine sau eu cu ei.

Iar, pentru că am început cu fotbal, să încheiem într-o similară metaforă: un conflict e cel mai bine aplanat când cel mai mult câştigă arbitrul.

Bibliografie sau un fel de later edit:

Bibliografia dată în continuare reprezintă o selecţie de lucrări imporante, având ca subiect multe dintre problemele tratate în lucrarea de faţă. Majoritatea titlurilor au apărut pentru prima oară în urmă cu câţiva ani, fiind, deci, destul de actuale, dar ele constituie baza pentru mare parte din practica modernă de management al conflictului, luată în sensul său cel mai larg.

1. Darius, GROZA – Cartea vieţii, Editura Jeg, 2004
2. Gary, JOHNS – Comportament organizaţional, înţelegerea şi conducerea oamenilor în procesul muncii, Editura Economică (pag. 419 – 449)
3. http://www.preferatele.com/docs/psihologie/1/managementul-conflic19.php
4. http://old.jeg.stuffo.info/view.php?ID=174