Darius Hero

Ceva

C

[acest post a fost predat dimineață, în cadrul unui examen;
cerința este o analiză a unei negocieri/medieri de conflict
]

Universitatea Babeș-Bolyai
Facultatea de Științe politice, Administrative și ale Comunicării

ANALIZĂ

EU VS. FRATELE MEU

din copilărie și până la tumultuosul prezent

un conflict în desfășurare

 

Tehnici de mediere și negociere
DARIUS Groza
Comunicare/PR, anul IV

 

Introducere și context

Pentru că referatul pe care l-am downloadat de pe Internet era mult prea tâmpițel, cel puțin față de ce mi-aș dori eu să găsesc, cu o seară înainte de predare, pe vastul tărâm online al unei țări, care se vrea civilizată, decid să nu mă folosesc de el și, în schimb, să mi-l compun pe al meu, fapt care este o premieră de respectat.

Recunosc că una dintre puținele motivații relevante ale acestei activități este și spectrul vinovăției ce stagnează ca un nour negru asupră-mi, tunând că trebuie să-mi reîmprospătez conținutul pe blog, obligație care mă constrânge să vă predau această lucrare. Dar vă asigur că, mai mult decât asta, ar conta, la bătrâneți, să nu mi se asocieze numele cu lucrările din arhiva facultății, în urma unui inocent proces de copy-paste, atât de firesc în frageda pruncie.

Așa că mă înham la această încercare, nu atât fiindcă plătesc bir aspru universității ce vă dă salariul, pentru a-i putea trage eu umil în jugul său educativ, cât pentru că vreau să mă și folosesc de ea, odată ce-am marcat banu’.

Ce este, de fapt, conflictul?

Cum bine se cunoaște (de către cei care au fost la curs), “conflictul interpersonal este un proces prin care o persoană sau un grup frustrează pe altul, pentru împlinirea unui scop propus”. Nu știu eu, personal; așa scria pe Internet.

***

La Cluj-Napoca se cultivă bicicletarul, un fructifer care iarna naște biciclete vii.

Bicicletarul

(această fotografie nu are legătură cu lucrarea, dar nu puteam nici sacrifica buna aranjare a blogului)

***

Cum recunoaștem un conflict?

Chiar dacă Băsescu avea o agendă ascunsă a alegerilor, în 2004, sau dacă războiul din Irak nu este cu adevărat unul al eliberării, mă voi rezuma la exemple mai facile, cum ar fi evoluția certurilor pentru mers după apă, dus gunoiul, împărțit cartofii prăjiți și alte neînțelegeri iscate între doi indivizi, soluționate apoi odată cu stabilirea unui compromis.

Fiindcă, prin definiție, cu toate fac obiectul unui conflict, nu-i așa? Habar n-avem. Vom afla în următoarele paragrafe. Răspunsurile puternice nasc doar mai multe întrebări.

De ce este nevoie de mediere?

În primul rând, să lămurim când este posibilă aplanarea.

În orice conflict, este utilă o sesizare în faza sa incipientă. De pildă, la vârsta de 10, respectiv 12 ani, eu și fratele meu mai mare, Dacian, ne regăseam învârtindu-ne în jurul mesei de bucătărie, cu părinții noștri încercând să-mi salveze viața în care investiseră fără folos atât de mult, fiindcă eu mâncasem ultimele două felii din tortul de ziua celui ante-menționat. Dacă ne gândim – oarecum comparabil cu situația ieșirii de la Guvernare a PSD, topind ultimele resurse disponibile de furtișag.

Comportamentul unei persoane într-o situație de contradicție este prin sine unul antagonic, negativist, cel puțin raportat la partea opusă, considerată nerezonabilă și incorectă. Ei bine, la fel și Moafle (cum îmi place mie să-i spun și, în acest caz, metafora actualului Marinar de la cârma patriei), se simțea într-un fel nedreptățit.

Revenim la imaginea expusă mai sus, ce se desfășura în bucătăria internă a familiei noastre, adică lânga camera mică, imediat cum intri în holul mare: desigur, dacă aș fi ținut cont de necesitatea jurizării sau diminuării dezacordului, încă din fașă, aș fi văzut sau cel puțin aș fi anticipat lămâia care m-a izbit în nas, spărgându-mi-l, cândva, la finele mult prea târziu conștientizatei dispute. Cam tot așa și cu Zambaccian.

Se deduce astfel, foarte simplu, ce înseamnă judecarea (din timp și eficient) de către o terță parte sau prin compromis al celor două inițiale.

***

Care sunt cauzele “ciocnirilor”?

CalculatorValutarThumbIdentificarea și disocierea de grup. Grupurile în care relațiile formate după principii mai puțin obiective (o situație normală de societate) nasc mereu diverse tipare. Iar cel mai relevant din punctul de vedere discutat de noi este tipul profitorului, adică eu. De obicei, acesta, recte eu, este remarcat cel mai bine când se asociază și disociază de echipă, în funcție de alternarea succeselor și eșecurilor comune.

Acestea sunt doar două din ipostazele propice nașterii unei controverse. Pentru că – învățăm gratuit tot de pe Internet – nimănui nu-i place să fie certat pentru greșelile altuia sau să-i fie furate laudele bine meritate, cum îi place, de exemplu, profitorului, anume mie, să acționeze.

Ca să reflect în realitate această teorie, îmi amintesc foarte clar cum, aflat la grădiniță, jucam fotbal pe linia de mijloc a terenului, unde “jucam” însemnând că pândeam, iar “pe linia de mijloc” însemnând c-o treceam de fiecare dată când cealaltă echipă conducea.

Alt prilej de contradicții (fiindcă în ce unii văd cauze, alții văd fericite pretexte) ce se dorește amintit este interdependența, adică atunci când o parte A are forțe subordonate altei părți B, caz în care este necesar s-o facă dependentă îndărăt, cu diverse mijloace, cum ar fi, să zicem, șantajul emoțional, prin citire și stocare de SMS-uri compromițătoare primite de la fata aia din Ungaria ș.a.m.d.; resursele insuficiente sunt și ele pricini și, de aceea, pentru evitarea neînțelegerii, trebuie soluționate cumva, fie cu ajutorul unor tâlhării insesizabile sau alte pârghii meschine. De exemplu, cum face Guvernul Tăriceanu. Zic și eu, aici, ce-mi vine în minte.

Cum se manageriază un conflict?

MoafleInChilotiUtil – ar fi un răspuns corect, dar toți imbecilii s-ar confrunta cu proaspete dileme, pe când noi nu vrem diferende, așa că vom detalia.

Teoria ne spune că o cheie în descătușarea unor cevauri și a eliberării de nișteuri este compromisul, aducându-ni-se în ajutor diverse tampoane (o mostră la scară fiind Vadim) pentru diverși factori de risc.

Totuși, se lasă la puterea fiecaruia de pricepere să își dea seama cum pot fi întoarse din condei.

Mie, unul, îmi stau sugestie până și titlurile metodelor:

– stilul ocolitor (mai poate fi numit și “metoda struțului cu capul în nisip” – așa scrie, ce credeți, că zic din capul meu sec?); stilul îndatoritor (des, eficient, verificat); stilul competitiv (eh… cam scârța-scârța, da’ mere); stilul concesiv (subțirel rău); stilul colaborativ (funcțional, dar mai mereu cu țeluri ascunse).

Există tehnici de negociere?

Ajungând și eu abia acum, odată cu dumneavoastră, la această nouă întrebare, apuc să citesc că alea de mai sus sunt de fapt numai reacții nesigure la conflict, deci s-ar putea să mai lase de dorit pe alocuri, pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.

Dar adaptați, adaptați, că iese. Trecând mai departe…

… ar fi cel mai neinspirat lucru să vi le înșirui, vouă, celor ce citiți, pe ele, tehnicile, din două rațiuni extrem de simple: profesorii le știu, iar cu studenții și cititori intru în conflict; deci de ce să-mi sap eu singur groapa, când mi-o poate săpa altcineva sau, mai bine, s-o sape altcuiva?…

Câte pagini mai am?

Iată, avem și primul caz mai concret, pe lângă acela când m-am bătut cu Dacian, fiindcă nu vroia nici unul dintre noi să aducă punga de rafie cu mâncare de la gară.

Știu că cititorii mei nu citesc mai departe de două paragrafe. De asemenea, știu că și unii profesori nu citesc mai mult decât două-trei pagini, adică una de la început, alta de sfârșit și o eventuală a treia, de la mijloc, ca să nu se trezească prea târziu cu foi pe care scrie bla-bla-bla în continuu și să se facă de toată cacaoa în fața studenților. Cum rezolv această divergență?

În primul rând, scriu cât am chef, fiindcă mereu îmi dezamăgesc cititorii. În al doilea rând, nu scriu nici prea mult, că mereu îmi las cu ochii în soare profesorii, provocându-le dramatice deziluzii. Așadar, scriu fix cât îmi convine, să mă simt mai bine cu mine, deoarece nu-i în interesul meu să se simtă altcineva mai bine cu mine sau eu cu ei.

Iar, pentru că am început cu fotbal, să încheiem într-o similară metaforă: un conflict e cel mai bine aplanat când cel mai mult câștigă arbitrul.

Bibliografie sau un fel de later edit:

Bibliografia dată în continuare reprezintă o selecție de lucrări imporante, având ca subiect multe dintre problemele tratate în lucrarea de față. Majoritatea titlurilor au apărut pentru prima oară în urmă cu câțiva ani, fiind, deci, destul de actuale, dar ele constituie baza pentru mare parte din practica modernă de management al conflictului, luată în sensul său cel mai larg.

  1. Darius, GROZA – Cartea vieții, Editura Jeg, 2004
  2. Gary, JOHNS – Comportament organizațional, înțelegerea și conducerea oamenilor în procesul muncii, Editura Economică (pag. 419 – 449)
  3. http://www.preferatele.com/docs/psihologie/1/managementul-conflic19.php
  4. http://old.jeg.stuffo.info/view.php?ID=174

71 comentarii

  • Si pentru ca asta nu-i un text de G.G. Marquez trebuie sa existe si punctul si virgula 😀 Este cel mai bun ceva in legatura cu nisteuri si chestii formale pe care l-am citit in ultimul timp. Daca nu-ti dau 10 n-au inteles… mare lucru din viata -caci nimicul tine deja de finete.

  • să-ţi deie 10 ?!! sau totuşi da!! că doară io-s victima colaterală imediată; în războiul culturilor, temă tratată de mine şi redactată de iulia japoneza-ca garant al validităţii adevărului pe care-l susţineam io; odată că nu ne-am putut abţine să băgăm citate de mare coloratură literară ca cel ce se referă la căt die greu ni la tăţi aieştia din vestu’ estului die cănd s-or suit pă scenă un miliard die chinezi başca miliaru’ die hinduşi; ş’a doua: oriş’căt cultura coca-cola ne uneşte şi ne poziţionează de pratea bună pîn’ or aqisa şi atemporalii ăia de pe cămile la cultura şi religia pop, şi-i doar o chestiune de timp ce lucrează în favoarea, noastră ăstora converiţii; aceasta a fost soluţia cu care m-am declarat de acord pentru că mi s-a părut mai suportabilă decît, iată, lipsa de voinţă politică în războiul de gherilă domestică ce-l trăisc de 24 de ani 😛

  • Adevarat: “Ştiu că cititorii mei nu citesc mai departe de două paragrafe.”
    si stii de ce? Pt ca lumea e grabita, pe net.
    Mai vine sefu la birou si nu e buine sa te vada toata ziua pe mess sau pe bloguri.
    Deci reteta de succes: scurt si la obiect!

  • Sau lung şi la obiecte. De un’ ai aflat tu de paragrafu’ ăla? Că nu era-n primele două… 😀 Iar un şef adevărat nu vine la birou, că mă cheamă la el şi eu vin cu şapca umil frământată-ntre degete.

  • Ai mai şi dormi, fraiere, veji?! Şi cât ai dormi, te-aş pune pre Internet, să ai motive să te trezeşti dimineaţa, în lumea asta plină de Jeg.

  • Punctoa, nu se naşte, draghe, nimica, ne iubim tainic cu toţii, că de aia plătesc dări la curte.

    Toadere – e făcut dupe model, nu m-apuc eu, aşa, cum mi se năzăreşte. 🙂 Mă rog, e drept că nu trebuia musai-musai să am inserturi fotografice şi alte chiţibuşerii de blog, da’ sunt şi alte tipuri coerciţie, care se suprapun autorităţii didactice, cum ar fi Jegul.

  • Iubire tainica, ai? Brusc nu mai stiu cine e profitoru’ in cazul asta… Pe langa faptul ca unde-i iubire conflictele-s si mai puternice, nu, Mirmen?

  • Da, în sensul că nu. Şi creşte părul. Mă rog, m-am ras o tură de la magnifica poză, da’ crezi că se vede?… Şi de ce să-l sărbătoresc?… Înc-un an de când îi tot mort? Încep să-mi perd speranţa.

  • Supermisto … “te-ai ras”!

    Eu ma gandeam prima data la o folosire ironica a verbului ” a rade”, dar cred ca aici e vorba de verbul omonim “a rade”.

    “RẤDE, râd, vb. III. Intranz. 1. A-şi manifesta veselia sau satisfacţia printr-o mişcare caracteristică a feţei şi a gurii, scoţând în acelaşi timp sunete specifice, succesive şi nearticulate.

    RÁDE, rad, vb. III. 1. Tranz. şi refl. A(-şi) tăia cu briciul sau cu maşina de ras părul, barba sau mustăţile de la rădăcină;”

    (sursa: dexonline)

  • CĂCI SUNT PRE UNDE UMBLU EU ÎN CĂTARE! Sâ mă îndrăgostesc de fete din mintea mea? Chit că tot revine visu’ ăla cu fata imaginară.

  • O gasesti tu pan’ la urma, chit ca n-ai conduru’ cu care sa pleci in cautare ei…

  • Musai că tu eşti fată, aşa sensibil. 😀 E drept, am greşit când am presupus că ai sâni, iar tu ai stipulat clar că ai două testicule. DAR! Încă se mai poate!

  • Persoanei mele sensibile i te adresezi? Daca da, confunzi discutiile cu mine cu cele purtate cu punct 😉

  • Mirmen, daca tot am ajuns aici, ia mai spune-ne cate o poveste cum stii tu 😉 Un conflict pe seara 😀 cu multa iubire desigur…

  • bună seeearaaa copii!! p’aici nime’ nu-i conflictual, virgulă /:) numa’ (auto)ironic, acu’ noapte buuună copii !!

  • te rog frumos sa faci deferenta intre punct si virgula. e o deiferenta de nuanta. apar doar o singura data impreuna si atunci punctul e deasupra… vechea pozitia a misionarului 😀

  • Asa sa faci. Si poate o convingi totusi pe Mirmen sa ne mai povesteasca despre Darius si Dacian cand erau mici 😀

  • Din nefericire, Punct, azi e deja mâine.

    Vera… ei, ce galant… :D! Tura trecută am luat 2-uri şi 3-uri. E drept că vineam de nicăieri, cu 10 ori mai puţini cititori… La “faza pe ţară”, desigur, că la Cluj, sărăcuţii, au fost victime nevinovate, s-a luat tot de suita Stuffo. Dar speranţă! Ahahaha.

  • Mno, asa da! Propozitii, fraze…

    Pacat ca numai acum am intrat sa vad ce-ai mai postat, as fi vrut sa fiu primul care comenteaza, in virtutea faptului ca mi-ai urmat sfatul privitor la titlu. Sau cel putin asa imi place sa cred. De fapt, stiu ca era ideea ta, care mi s-a inoculat si mie prin telepatia metempsihotica care ne leaga ca comentator de succes, respectiv ca cititor-admirator. Sau cel putin pe mine. De fapt, ma intreb daca nu cumva eu sunt tot tu care isi comenteaza pe propriul blog. Sau nu.

  • 🙂 Mnu, ideea mi-a venit de la acel care a comentat, sugerând “Ceva”. Nu mai reţineam cine şi acuma mi-i lene să cat, da’ te voi crede pe cuvânt.

  • am fost pe trafic.ro azi. am tot rasfoit pe acolo si am dat pe link la “libertatea”.

    ma oameni buni, eu am plecat de multa vreme si de atunci doar un ziua, un evz … rar.

    azi am citit “libertatea”. ma, la puscarie nu dar la psihiatru ar trebui sa mearga.

  • lol. nici jeg nu-i departe. libertatea e ziar pentru gospodine cu bac la seral cu pretentii de ‘telectuale in timp ce jegu-i pentru intelectuali cu pretentii de gospodari cu bac la seral.

  • Ah, dintre alea?… He-he! Eu le-am ales, ambele-s labă, da’-mpreună hai să zicem că s-ar completa reciproc. Dar, dacă vrei să ajungi în publicitate, alege Jurna şi se rezolvă lucrurile cum trebuie până-n final. 🙂

    Jurna te ţine mai antrenat şi ştii când să renunţi.

    Deci reviu şi zic: fă ca mine, ia-le ambele. (Sau caută dacă nu s-a deschis ceva mai concret de atunci, că n-am mai contorizat specializările noi.)

  • i got only one single shot! ma intereseaza cam la fel de mult partea de publicitaeta cu partea de jurnalism… deci care sa fie?

  • 1
  • 2
De Darius Groza

Sociale