Darius Hero

Ceva

C

[acest post a fost predat dimineață, în cadrul unui examen;
cerința este o analiză a unei negocieri/medieri de conflict
]

Universitatea Babeș-Bolyai
Facultatea de Științe politice, Administrative și ale Comunicării

ANALIZĂ

EU VS. FRATELE MEU

din copilărie și până la tumultuosul prezent

un conflict în desfășurare

 

Tehnici de mediere și negociere
DARIUS Groza
Comunicare/PR, anul IV

 

Introducere și context

Pentru că referatul pe care l-am downloadat de pe Internet era mult prea tâmpițel, cel puțin față de ce mi-aș dori eu să găsesc, cu o seară înainte de predare, pe vastul tărâm online al unei țări, care se vrea civilizată, decid să nu mă folosesc de el și, în schimb, să mi-l compun pe al meu, fapt care este o premieră de respectat.

Recunosc că una dintre puținele motivații relevante ale acestei activități este și spectrul vinovăției ce stagnează ca un nour negru asupră-mi, tunând că trebuie să-mi reîmprospătez conținutul pe blog, obligație care mă constrânge să vă predau această lucrare. Dar vă asigur că, mai mult decât asta, ar conta, la bătrâneți, să nu mi se asocieze numele cu lucrările din arhiva facultății, în urma unui inocent proces de copy-paste, atât de firesc în frageda pruncie.

Așa că mă înham la această încercare, nu atât fiindcă plătesc bir aspru universității ce vă dă salariul, pentru a-i putea trage eu umil în jugul său educativ, cât pentru că vreau să mă și folosesc de ea, odată ce-am marcat banu’.

Ce este, de fapt, conflictul?

Cum bine se cunoaște (de către cei care au fost la curs), “conflictul interpersonal este un proces prin care o persoană sau un grup frustrează pe altul, pentru împlinirea unui scop propus”. Nu știu eu, personal; așa scria pe Internet.

***

La Cluj-Napoca se cultivă bicicletarul, un fructifer care iarna naște biciclete vii.

Bicicletarul

(această fotografie nu are legătură cu lucrarea, dar nu puteam nici sacrifica buna aranjare a blogului)

***

Cum recunoaștem un conflict?

Chiar dacă Băsescu avea o agendă ascunsă a alegerilor, în 2004, sau dacă războiul din Irak nu este cu adevărat unul al eliberării, mă voi rezuma la exemple mai facile, cum ar fi evoluția certurilor pentru mers după apă, dus gunoiul, împărțit cartofii prăjiți și alte neînțelegeri iscate între doi indivizi, soluționate apoi odată cu stabilirea unui compromis.

Fiindcă, prin definiție, cu toate fac obiectul unui conflict, nu-i așa? Habar n-avem. Vom afla în următoarele paragrafe. Răspunsurile puternice nasc doar mai multe întrebări.

De ce este nevoie de mediere?

În primul rând, să lămurim când este posibilă aplanarea.

În orice conflict, este utilă o sesizare în faza sa incipientă. De pildă, la vârsta de 10, respectiv 12 ani, eu și fratele meu mai mare, Dacian, ne regăseam învârtindu-ne în jurul mesei de bucătărie, cu părinții noștri încercând să-mi salveze viața în care investiseră fără folos atât de mult, fiindcă eu mâncasem ultimele două felii din tortul de ziua celui ante-menționat. Dacă ne gândim – oarecum comparabil cu situația ieșirii de la Guvernare a PSD, topind ultimele resurse disponibile de furtișag.

Comportamentul unei persoane într-o situație de contradicție este prin sine unul antagonic, negativist, cel puțin raportat la partea opusă, considerată nerezonabilă și incorectă. Ei bine, la fel și Moafle (cum îmi place mie să-i spun și, în acest caz, metafora actualului Marinar de la cârma patriei), se simțea într-un fel nedreptățit.

Revenim la imaginea expusă mai sus, ce se desfășura în bucătăria internă a familiei noastre, adică lânga camera mică, imediat cum intri în holul mare: desigur, dacă aș fi ținut cont de necesitatea jurizării sau diminuării dezacordului, încă din fașă, aș fi văzut sau cel puțin aș fi anticipat lămâia care m-a izbit în nas, spărgându-mi-l, cândva, la finele mult prea târziu conștientizatei dispute. Cam tot așa și cu Zambaccian.

Se deduce astfel, foarte simplu, ce înseamnă judecarea (din timp și eficient) de către o terță parte sau prin compromis al celor două inițiale.

***

Care sunt cauzele “ciocnirilor”?

CalculatorValutarThumbIdentificarea și disocierea de grup. Grupurile în care relațiile formate după principii mai puțin obiective (o situație normală de societate) nasc mereu diverse tipare. Iar cel mai relevant din punctul de vedere discutat de noi este tipul profitorului, adică eu. De obicei, acesta, recte eu, este remarcat cel mai bine când se asociază și disociază de echipă, în funcție de alternarea succeselor și eșecurilor comune.

Acestea sunt doar două din ipostazele propice nașterii unei controverse. Pentru că – învățăm gratuit tot de pe Internet – nimănui nu-i place să fie certat pentru greșelile altuia sau să-i fie furate laudele bine meritate, cum îi place, de exemplu, profitorului, anume mie, să acționeze.

Ca să reflect în realitate această teorie, îmi amintesc foarte clar cum, aflat la grădiniță, jucam fotbal pe linia de mijloc a terenului, unde “jucam” însemnând că pândeam, iar “pe linia de mijloc” însemnând c-o treceam de fiecare dată când cealaltă echipă conducea.

Alt prilej de contradicții (fiindcă în ce unii văd cauze, alții văd fericite pretexte) ce se dorește amintit este interdependența, adică atunci când o parte A are forțe subordonate altei părți B, caz în care este necesar s-o facă dependentă îndărăt, cu diverse mijloace, cum ar fi, să zicem, șantajul emoțional, prin citire și stocare de SMS-uri compromițătoare primite de la fata aia din Ungaria ș.a.m.d.; resursele insuficiente sunt și ele pricini și, de aceea, pentru evitarea neînțelegerii, trebuie soluționate cumva, fie cu ajutorul unor tâlhării insesizabile sau alte pârghii meschine. De exemplu, cum face Guvernul Tăriceanu. Zic și eu, aici, ce-mi vine în minte.

Cum se manageriază un conflict?

MoafleInChilotiUtil – ar fi un răspuns corect, dar toți imbecilii s-ar confrunta cu proaspete dileme, pe când noi nu vrem diferende, așa că vom detalia.

Teoria ne spune că o cheie în descătușarea unor cevauri și a eliberării de nișteuri este compromisul, aducându-ni-se în ajutor diverse tampoane (o mostră la scară fiind Vadim) pentru diverși factori de risc.

Totuși, se lasă la puterea fiecaruia de pricepere să își dea seama cum pot fi întoarse din condei.

Mie, unul, îmi stau sugestie până și titlurile metodelor:

– stilul ocolitor (mai poate fi numit și “metoda struțului cu capul în nisip” – așa scrie, ce credeți, că zic din capul meu sec?); stilul îndatoritor (des, eficient, verificat); stilul competitiv (eh… cam scârța-scârța, da’ mere); stilul concesiv (subțirel rău); stilul colaborativ (funcțional, dar mai mereu cu țeluri ascunse).

Există tehnici de negociere?

Ajungând și eu abia acum, odată cu dumneavoastră, la această nouă întrebare, apuc să citesc că alea de mai sus sunt de fapt numai reacții nesigure la conflict, deci s-ar putea să mai lase de dorit pe alocuri, pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.

Dar adaptați, adaptați, că iese. Trecând mai departe…

… ar fi cel mai neinspirat lucru să vi le înșirui, vouă, celor ce citiți, pe ele, tehnicile, din două rațiuni extrem de simple: profesorii le știu, iar cu studenții și cititori intru în conflict; deci de ce să-mi sap eu singur groapa, când mi-o poate săpa altcineva sau, mai bine, s-o sape altcuiva?…

Câte pagini mai am?

Iată, avem și primul caz mai concret, pe lângă acela când m-am bătut cu Dacian, fiindcă nu vroia nici unul dintre noi să aducă punga de rafie cu mâncare de la gară.

Știu că cititorii mei nu citesc mai departe de două paragrafe. De asemenea, știu că și unii profesori nu citesc mai mult decât două-trei pagini, adică una de la început, alta de sfârșit și o eventuală a treia, de la mijloc, ca să nu se trezească prea târziu cu foi pe care scrie bla-bla-bla în continuu și să se facă de toată cacaoa în fața studenților. Cum rezolv această divergență?

În primul rând, scriu cât am chef, fiindcă mereu îmi dezamăgesc cititorii. În al doilea rând, nu scriu nici prea mult, că mereu îmi las cu ochii în soare profesorii, provocându-le dramatice deziluzii. Așadar, scriu fix cât îmi convine, să mă simt mai bine cu mine, deoarece nu-i în interesul meu să se simtă altcineva mai bine cu mine sau eu cu ei.

Iar, pentru că am început cu fotbal, să încheiem într-o similară metaforă: un conflict e cel mai bine aplanat când cel mai mult câștigă arbitrul.

Bibliografie sau un fel de later edit:

Bibliografia dată în continuare reprezintă o selecție de lucrări imporante, având ca subiect multe dintre problemele tratate în lucrarea de față. Majoritatea titlurilor au apărut pentru prima oară în urmă cu câțiva ani, fiind, deci, destul de actuale, dar ele constituie baza pentru mare parte din practica modernă de management al conflictului, luată în sensul său cel mai larg.

  1. Darius, GROZA – Cartea vieții, Editura Jeg, 2004
  2. Gary, JOHNS – Comportament organizațional, înțelegerea și conducerea oamenilor în procesul muncii, Editura Economică (pag. 419 – 449)
  3. http://www.preferatele.com/docs/psihologie/1/managementul-conflic19.php
  4. http://old.jeg.stuffo.info/view.php?ID=174

71 comentarii

  • Deci ambele. La unii am recomandat comunicare, dar am remarcat că eu am pornit cu jurna şi am ajuns la advertising (mai către comunicare), deci am zis că merge bine, dacă vrei să sfârşeşti în publicitate. Dacă nu s-a auzit încă de tine, you ain’t no prodigy, aşadar, dă-i cu comunicarea/advertising, unde poate eşti prodigy şi nu tre’ia să se audă. Da’ zic caută dacă nu s-a făcut ceva mai specializat decât UBB’s finnest: ŞPOL cu CRP.

  • adevarul e ca imi place foarte mult sa scriu, dar sansele sa fac asta ca profesie in romania sunt egale cu zero… eventual dupa cativa ani in care fug ca un disperat dupa persoane cu o cultura indoielnica insa mari vedete. si asta nu am de gand sa fac 😀

  • Asta cu place mult să scriu e cam varză. Deci, depinde… dacă eşti creativ, către publicitate. În rest, vorba lu’ Toderică nene, aci de faţă…

    Totuşi, nu-mi pun multe speranţe-n tine. Eşti ambiţios şi cu iniţiativă. Iar, cum am mai zis, oamenii au iniţiativă şi ambiţie nu ajung nicăieri. Doar încep lucruri şi trag speranţă să le termine. 🙂

  • Daca-ti place si o faci si bine, poate nu-s chiar zero 🙂 Nu-s multi, da’ sunt si din cei care nu alearga dupa vedete dezgolite, analfabete sau si-una si-alta.

  • eu as zice entuziast. ideea cu jurnalismul respectiv PR este relativ nou si urmareste cliseul “fa ce’ti place”. e adevarat ca e cam siropoasa ideea asta, insa cred ca ma voi risca…

  • Să dăm cu proverbele. Dacă te duce capu’. Dacă nu, nu. Dacă nu te poţi decide-ntre jurna sau PR şi nu poţi nici ambele, atunci nu o să regreţi c-ai ales una în detrimentul alteia. Oricare. Nu zic că o să fie situaţia inversă, să pupi monitoru’ în arhivă peste un an căci ce bine-ai ales aia, decât aialaltă.

  • problema este ca nu am avut nici cum sa imi dau seama daca am vreo inclinatie catre acest domeniu sau nu. intr’adevar, am fost apreciat, insa de persoane care stiu la fel de multe in materie de jurnalism/comunicare. cat stiu eu de sanii Pamelei Anderson. am auzit de ei, ba chiar i’am vazut. insa doar in poze. ca oricine altcineava. putini sunt cei care i’au vazut “live”. asadar nu detin toate informatiile necesare unei evaluari competente…

  • punct,baiete, si daca nu se mai da examen de admitere,tu, daca esti din zalau, ia ore de gramatica cu tanti jeni de la cns; daca esti din alta parte-cu o profa care pregateste pentru admitere la drept; asta-i ce ai nevoie, pe linga talent, ca sa nu ajungi jurnalist de tabloid de mina a 7-a si pe deasupra si-n romania sau sa scrii texte publicitare agramate pe vitrine,in romania…deja e cam tirziu daca esti intr-a 12-a…jegstarului aici de fata nu i-a fost de loc simplu la examen, da’ p’atunci erau 15-2o de locuri fara taxa

  • Nici lu’ maică-mea nu-i e “de loc” bine. Mna, oricum, tanti Jeni la gramatică-n particular (chit că nu se ţine examen) e sfatul ce ţi-l dau şi eu. Se merită.

  • ms pentru sfat. nu obisnuiesc sa fac greseli gramaticale, ci de tiparire de la tastatura. am observat ca am facut felurite acorduri sau alte abateri de la normele gramaticale ale limbii romane, insa nu exista optiunea “edit’ asadar a trebuit sa imi asum rusinea asta.
    nu sunt din zalau, deci nu am acces la doamna jeni, insa am avut’o profesoara 8 ani consecutivi pe doamna dabija. o legenda a invatamatului preuniversitar din cluj.

  • păi aici nu vorbeam de greşelile tale de p-aici,dacă au fost, ci de necesitatea de a stăpîni gramatica conform standardelor celor care urmează dreptul, dacă nu s-au stricat lucrurile şi p-acolo…

  • @punct

    Eu sunt de parere ca este foarte important sa-ti placa ceva: tie iti place sa scrii.

    Si mai sunt de parere ca poti face treaba cu scrisul si in Romania, daca esti baiat istet si esti atent la ce se cauta. La inceput poti sa scrii despre fotbal, vip-uri, scandaluri, sex … ca asta se poarta acum. Si apoi, daca mai ai chef si nu ti s-a luat , poti sa scrii despre ce iti place. Dar la inceput , se fac si compromisuri …

    Cat despre gramatica, eu nu cred ca asta ar fi o mare problema.

    Dac va amintiti, Camil Petrescu, facea o recomandare la un moment dat, conform careia adevarata scriitura e cea care nu respecta gramatica. Ideal pentru el era sa scrii ce-ti trece prin cap, fara a te gandi la punct si virgula, pentru ca lucrul asta ofera mai multa autenticitate textului. Eu am observat ca genul asta de scriitura este practicat de fiul lui Florin Piersic, in fragmentele pe care le mai scrie din cand in cand in revista ‘7 seri’.

    Deci, draga’punct’, bafta multa si sa auzim numai de bine!

  • Eu, nu ca opoziţie, dar spre deosebire, consider că a scrie corect nu e o etalare a inteligenţă, ci o convenţie şi o chestiune de deprindere. La fel ca vorbitul în limbi diferite… eu nu vorbesc toate limbile nu fiindcă-s prost, ci fiindcă nu le-am învăţat, nu m-am obişnuit.

    Mna, la fel şi scrisu’. Camil Petrescu era, la faza asta, pe din-afară. După deprindere, poţi să-ţi dai frâu la ce vrei, nu te restricţionează scrisu’. Bine, că mai scoţi o dudă, o chestie, intenţionat, dintr-o licenţă poetică sau faci o greşeală, două, tri… admisibil. În rest, să mă “leşe” Camil. 🙂

  • Desolee, mon cher, dar nu cred ca ai ca ai priceput ce-a vrut sa zica nea Camil! 🙂

    Mai citeste o data, dar cu atentie mesajul anterior. Si nu mai lua lucrurile mot-a-mot! Stiu ca poti!

  • 1
  • 2
De Darius Groza

Sociale