Jurnalul Editorialistic de Groza

Mi se pare aproape admirabilă ambiţia societăţii noastre de a construi şi închina temple unor divinităţi contestabile sau măcar îndoielnice. Care, în majoritatea varietăţii lor, au promis că vor reveni cu scopul definit de a distruge tot şi a ne judeca. Dacă tot trebuie să le aşteptăm iminenta vizită, nu mai bine facem frumos curat şi stăm cuminţi în linişte?

Recent, am rămas în portofelul gol. Spun recent, când acum este încă departe atunci când voi lua salariul. Am epuizat până şi rezerva de fise picate după pat, scoase în momente de cruntă disperare cu coada de la mop şi investite în tăiţei şi usturoi, care apoi sunt preparate prin fierbere – după gust – şi adăugare de ulei de pe fundul cratiţei în care cândva se făceau cartofi prăjiţi, din sacoşa de rafie donată de Tudor. Plină. Ei, vremuri bune, de mult trecute. Să nu mă-nţelegeţi greşit, ai mei îmi trimit mâncare în găletuşe de smântână, de se strică în frigider, dar firesc că mai toate conţin ciuperci sau alte igrediente la şi de care eu sunt fie alergic, fie traumatizat din copilărie. Evident, bucatele alese trebuiesc să fie pe placul fratelui meu, că doar el stă acasă toată ziua nefăcând nimic şi n-o flămânzi, bietul.

Fiindcă se impune să întreţin singur gospodăria şi să-l menţin în viaţă şi pe Moafle, care trăieşte pe spinarea mea, toate din leafa-mi câştigată cu sudoarea frunţii şi sângele vărsat pe ţărâna patriei, am fost nevoit să dezvolt o metodă ingenioasă de a mă hrăni. Dar numai cât timp sunt la serviciu. Pentru că, odată ce viu acasă, sunt de strâns blidele sleite de pe masă şi închis borcanele cu murături împrăştiate pe toate rafturile şi tejghelele.

Vă destăinui şi vouă eficienta procedură de a vă asigura un trai măcar decent, cu speranţa că lucraţi pe undeva cu mai mulţi colegi nu atât de bine informaţi. Cât sunt la locul muncii, mă servesc dezinteresat, reţinut dar politicos de la fiecare coleg care mă îmbie ba cu câte un biscuite, ba cu câte un pahar de lapte, mai nişte covrigei săraţi, uite şi o brioşă dincoace, două pătrăţele de ciocolată de dincolo, astfel încât, prin pauza de masă, mi-am adunat aproape de-un festin, cu care mă delectez tacticos până sunt sătul. Uneori îmi rămâne şi pe orele plecării, să fiu zdravăn şi rumen, că mai toţi aduc ceva, iar eu am învăţat să fiu, prin rotaţie, mereu la locul şi la timpul potrivit, cu ceva treabă. Dacă chiar am o zi în care simt că vreau să mai schimb meniul, celălalte departamente sunt la doar câteva scări distanţă, pe care le cobor încet şi cu pauze, să nu leşin de efort. Mereu se găseşte câte ceva pe la secretariat sau chiar la contabilitate, unde e mai departe, dar merită, mâncarea fiind de-a dreptul exotică, că doamnele de acolo aduc găteli de acasă, nu prostii de alea din comerţ, ca tineretul.

Beneficiile acestor aranjamente sunt că voi nici nu trebuie vreodată să întoarceţi nimic în această piaţă a micilor serveli. De la voi vă asigur că nu ia nime’, fiind toate deja primite, iar norma şi scorul se pierd, mai ales când este atâta ofertă. Doar să nu faceţi imprudenţa să duceţi ceva, atât. Cândva, demult, aveam şi eu nişte clătite. Da’ asta era cândva. Demult. De atunci am crescut, m-am mai maturizat.

***

Aici o puteţi cunoaşte pe maică-mea, încercând să-i explice lui Dacian să îi intre în mail ca să-i accepte o invitaţie pe un Y!Group, ea nedescurcându-se. Cu invitaţia SAU cu intratul în mail, la alegere. Sau explicaţia. Închideţi toate celălalte ferestre, o să aveţi nevoie de concentrare.

Apoi Dacian a sunat-o să-i recitească ce ea tocmai scrisese, să o facă să conştientizeze ce grosolănie a putut încropi din nişte cuvinte nevinovate… şi ea a zis că nu înţelege, că “Dacian n-are dicţie”. Şi, vă rog, nu încercaţi să o adăugaţi pe messenger. O să-şi formateze calculatorul.

***

Unii poate ţineţi minte poza asta, de prin peripeţiile de la Drighiu…

Oricum, iaca ce primim la redacţie, de la aproape cea mai drăgălaşa Olivia, fanatică Jeg.