Jurnalul Editorialistic de Groza

Special TIFF, live şi în viaţă, pentru Vitrina Viral Debates.

Tudor Giurgiu

***

Cristian Mungiu

***

Primarele şi Tudor Giurgiu

***

Mihai Chirilov

***

Echipa TIFF 2009, cu câţiva absenţi. [click pe poză pentru mai mare]

***

Se proiectează “Amintiri din Epoca de Aur“, de Ioana Uricanu, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu şi Cristian Mungiu. [click pe poză pentru mai mare]

***

Dorel Vişan şi Cristian Mungiu

***

Deci ăştia se încăpăţânează!

Noi avem blocul construit în acest fel, încât geamul budei noastre dă hăpt ochi în ochi cu geamul budei colocatarilor noştri de la acelaşi etaj, pe alt palier.  Că între ele, apartamentele în care locuim, există o coloană liberă, proiectată pentru a se căca porumbeii în ea, probabil până se umple. Dintr-atâta, putea mai uşor să fie un singur geam, pe perete comun şi să aierisim unul în buda celuilalt. Dar mă rog…

Bun, şi vă zic toate acestea ca să ştiţi cu toţii că ei, vecinii de vizavi, ei sunt cei care au cedat primii, acuma doi ani şi jumătate, când au optat să instaureze pavăza prosopului permanent prins în peveceul termopanului. Nu eu! De parcă mă uitam eu la ei cum se freacă-n cur cu tix şi nu-mi ajungea cum behăie când se fut ca buldozerele de gips-cartonul de care-i lipit patul meu în care eu nu-mi permit decât să dorm ortodox şi smerit. Că de ar fi capabil ăla de-o erecţie mai decentă, îmi ajungea şi mie-n gură, cu puţină determinare, la cât îi de groasă despărţeala firavă dintre locuinţele noastre.

Aşadar, repet şi întăresc, ei, subliniez, ei şi înclin, ei sunt cei care au decis că nu putem fi destul de intimi cât să ne uităm verde în ochi, când suntem la baie! Şi ei şi-au ascuns ruşinea după frunza textilă, ca-n metafora biblică a Genezei.

Eeei bine, fiindcă roată-roată mere roata, trecând probabil într-o nouă etapă a vieţii lor pudibonde, s-au gândit să rişte, dizolvând clauza scutului vizual. Pentru că imediat ce intru la WC – hait! – unu’ se spăla rânjind la subraţ, făcând bulbuci ostentativi, la ochii mei la fel de bulbucaţi. Ce! M-a surprins ca neobrăzarea unui penticostal care te-njură că nu vrei să-i cumperi icoanele. Stătea acolo şi se hlizea, cum a dispărut cârpa şi – iată – totul e transparent.

Dar m-am dezmeticit rapid, că nu-s io de ieri, dă azi. Da’ ceee, oi fi mai prejos? De atunci, ţin în mine. În fiecare dimineaţă. Mai bine fac piatră la rinichi toată ziua, cu geamul larg deschis… iar seara, târziu, când totul e luminat ca la curtea penitenciarului… îi pândesc. Şi cum îi aud că se duc să se spele, CUM MERG SĂ MĂ PIŞ! Vâââjjjjşşşt! Cu jet. Şi cumva pe vârfuri, eventual aburcat c-o bucă pe maşina de spălat, să aibă cea mai bună perspectivă, dacă asta căutau.

O veni, lasă-tu-las’, domniţa la Cluj! Numa’-n pielea goală o să-ntindă ciorapii pe balcon. În fandare laterală! Cât timp eu mă cac făcând genuflexiuni. Şi sex numa’ cu detentă şi doar atârnaţi de uşile de la dulap, prinşi cu lanţu’ cu care leg bicicletă de balustradă, să zăngăne şi să hâţâne tăt apartamentu’ din îmbinări. Că taică-miu a prins tot mobilierul între el însuşi cu holşuruburi! “Să fie soliiid, să reziiiste”. Da’-l scoatem noi din tăţi ţâţânii! Deci aşaaa?! Măăămăliguţa voastră de potlogari!

***

***

Nu vi se pare că surdo-muţii, când vorbesc (generic spus), par foarte scârbiţi de ceva? Uitaţi-vă, când gesticulează, la fizionomie. Nu parcă-s extrem de sictiriţi şi iritaţi?

Oare aşa-i expresiv? Or fi ştiind ei mai bine. De ce nu încearcă mima optimistă? Totul să fie într-un ton mângăietor, blajin. Am impresia că surdo-muţii mereu se ceartă. Nu există prieteni surdo-muţi. Doar puncte de vedere contrastante. Sper deosebire de orbi, care n-au puncte de vedere deloc, deci mai mult stau şi se uită. În gol. Hai, că deviem.

Deci dacă ar putea să zică prin viu grai surdo-muţii, ar fi ca nişte ţaţe. Nu vă prindă acuma corectitudinea politică, n-am nimica împotriva lor, e doar o opinie. Îi văd, aşa, pe stradă. Mereu se ceartă! În linişte.

Nici n-ai voie, de fapt, să te uiţi. Da’ de ce să n-ai voie să te uiţi? Care-i echivalentul surdo-mut la trage cu urechea? Nu poţi trage cu ochiul, că trebuie să fii atent. Ai nevoie de concentrare. Dacă eşti prea atent, cât să pricepi, deja te holbezi. Te acuză că te miri de ei, că nu-s ca tine.

Nu-i adevărat! E ca-cum-virgulă ai ciuli urechea. Ar trebui să se accepte de comun acord că, dacă mă zgâiesc la doi sau mai mulţi surdo-muţi, înseamnă că sunt indiscret şi ar trebui să se prefacă măcar că nu mă văd. Din bun simţ. Că şi noi, tot din bun simţ, ne prefacem că nu-s surdo-muţi. Plus că ei au un avantaj, că nu putem râde de ei când vorbesc singuri pe stradă, fiindcă atunci nu mai îs surdo-muţi, spontan. Şi zic în gând. În loc să gesticuleze ca pentru sine, cum ar fi normal. În contextul acelui handicap, mă refer. Că normal, în general, pentru noi, ne-surdo-muţii, e să chiar părem surdo-muţi care vorbesc singuri, când vorbim singuri. Fiindcă ne surprindem gesticulând şi certându-ne pe noi înşine, în şoaptă. Ce căcat!

***

Dacă v-aş zice că-i în acelaşi cămin, la o zi distanţă, m-aţi crede? V-aş minţi eu pe voi?

[plecăciuni recunoscătoare pentru ambele capturi domnului Gyorffy Zsolt, care se deduce c-ar avea o iubită în locaţia cu pricina, fapt pentru care ne exprimăm pe această cale teribilul regret şi sperăm într-o despărţire cât mai igienic posibilă]

***

De ce se ung fetele pe faţă? Întreb. Nu vorbesc de fardat, că şi împotriva ăluia voi milita câte zile voi mai avea, nici nu mă porniţi. Ci despre uns pe faţă. Eu cred în frumuseţe. Am privit-o în faţă şi era frumoasă. Dar de ce se ung? Ca să aibă ce să cură de pă ele în troleu? Ca să fie frumoasă pielea? Nu e mai frumoasă deloc. E urâtă şi unsă. Nici nu mă uit la piele, că mă uit la unsoarea aia şi nu pot vedea de ea dacă e frumoasă pielea. Iar dacă pe dedesubt e urâtă, unsă pe deasupra e tot urâtă. De ce se ung fetele pe faţă? Nu înţeleg.

***

Iată aici ce-am adunat eu de prin titlurile de pe Antena 3 Online, draga de ea. Unele dimpreună cu frumoasele lor comentarii.

***

Mă duc la gară. De ce să mă duc la gară? Ca să iau, fireşte, trenul. Singura mea vrere de la un tren este curentul electric. Alte tipuri de curent disponbile în tren sunt: curentul la urechi; diferite curente vestimentare, nu tocmai fericite; curenţi de aer, olfactivi. Eu oi fi mai fandosit, uite-bine, da’ eu îl vreau pe cel electric şi doresc să plătesc pentru el, cu cardul meu falsificat şi cupoanele altcuiva de reducere, da’, oricum, să plătesc, să nu fie discuţii de nici un fel.

Altceva nu mă interesează. Dorm pe grilajul ăla suspendat la un metru jumate, lângă budă, dacă astea-s condiţiile. Sau nu dorm, că nu trebuie, mă pot rezema cu buza pe rama din mijloc de la geam, pe aia de blocat, dacă-i necesar. Dar curentul electric e musai, deoarece îmi trebuie la laptop. Net, mulţumesc, îmi aduc eu, da’ curent electric aveţi?

Au. Pe cale de consecinţă, îmi cumpăr bilet la clasa I, nu că-s domn, ci ca să nu risc. Mă doare-n cur dacă-s cu babele sau cu pocăiţii pe banchetă. Mă costă cu minus un Long Island în plus, nu-i pagubă, aşa mi-am calculat. Bă, şi deci îmi iau la clasa I. Şi dau io dublu decât clasa a I-a. Şi bat io tot peronu’, că alea-s hăt în capăt, să urc în ele, vagoanele. Bă, şi de nu mă aburc eu cu tăte, hăăăis!, mă-ngrămădesc acolo, dau din toate, să mă-nghesui, mă prăvălesc peste toţi, nu mă interesează, daţi-mi priza. Nu este. PIFTOM?! Nu este priză. Păi, şi prin ce scot curentul electric din tren?! Prin nimica!

La cât pleacă trenul? Peste şase minute. Eeei, comedie! Am zis că-s de la oraş? Am greşit cu câteva grade: sunt de la Hida! Mă duc la ghişeu, domnucă dragă, mie să-mi schimbaţi biletu’ pe clasa a II-a, că am plătit în plus pentru nişte degeaba, de care aveţi acolo din belşug. Bine. Mă costă penalizare 5 lei, pentru speranţa c-ar avea curent electric în luxul clasei I. Iau biletul de clasa a II-a. Târăsc toate după mine înapoi – unde-i clasa a II-a? Între locomotivă şi clasa I, să ţină tampon, dacă-i ceva, normal. Hurducăi toate-n compartiment. Ce văd?! Păi, da,  mă, curent electric!

***

***

Am făcut pasul cel mare şi necesar şi totodată un pustiu de bine întregii societăţi şi am dus la cimitir maşina de spălat deja faimoasă şi pe fratele său mai obscur, frigiderul; apropo, este ceva mecanism de tipul “rabla” şi pentru electrocasnice, pentru care nu ştiţi: primeşti un voucher de reduce, în funcţie de noua achiziţie; domul din imagine a fost foarte săritor, contra a 50 de lei.

[fotografia executată de maistrul Moafle]

***

Na, mă pulă, poate vă şi vin spectatori cu ocazia asta… (Biletele sunt 20 de lei unu’, se găsesc acolo.)