Uneori nu reușesc nici să enumăr câte chestii nu-mi amintesc

Iaca să vă povestesc despre ce firmă post-universitară pentru cesiunea drepturilor de autor asupra referatelor redactate pe perioada studiilor, pe care mai apoi să le dau la liber, vreau să-mi fac…

Mi-am găsit chemarea: peste un an, după ce-mi fac firmă pe banii statului, o să-mi deschid o companie care va primi prin donație (preferabil) sau va cumpăra pe un preț de căcat, pe banii unora mai fraieri, sponsori și alții, drepturi de autor asupra oricăror lucrări, din orice domeniu, care au fost scrise de către absolvenți universitari și cărora, deci, nu le mai folosesc. Acestea vor fi repuse în circuit, gratuit, la dispoziția viitorilor studenți, care vor fi astfel capacitați legal de a “plagia”, fiind beneficiarii obiectului meu de activitate, acela de a cesiona prin rotație eseurile sau licențele. Nu există un motiv anume pentru asta. Dar vom dărui multe zâmbete unor copii triști.

Ca în spatele oricărei fundații fantomă, voi dezvolta o escrocherie pe măsură: de part-time, m-am decis să fiu făcător profesionist de facultate. În teorie, tot cu ce trebuie să mă ocup este să preiau carnetul de student al unui proaspăt admis la studii superioare, să urmez cursurile și dau examenele în locul său, după care el însuși să se prezinte la întocmirea actelor de licențiat și să-și arate fasolea pentru poza de grup. Pot face aceeași facultate de câte ori vreau eu, ba chiar mai multe simultan, ca să beneficiez de reducere a taxelor de școlarizare și ajutor social, să iau bursă și să-mi atribui lucrări prin firma mea de cesiune academică. Locurile în cămin mi le scot la vânzare. Practic, ce fac acum, doar că pe banii altora, nu pe-ai părinților. Plus comision. Voi fi retribuit în funcție de rezultate, iar, în timp, îmi construiesc micul meu campus, cu sprijin guvernamental, unde să nu locuiesc pe locurile ce le ocup ca student, ci să le subînchiriez. Asta până-mi strâng bani de propria mea facultate privată, unde să fiu atât rector, cât și șef de promoție. Iar când vreau să mă retrag, mă fac restanțier și spăl toții banii în acest mare biznis, dându-mi taxele propriei facultăți. Când toată mașinațiunea a eliberat banii, iau examenele la re-reuri și am dispărut.

Uneori mă-ntreb unde caută criticii și editorii la marii scriitori, astfel încât să dea de diverse manuscrise ce sunt publicate post-mortem, varii demonstrații de genialitate pierdute și regăsite, de tot auzi că “hait! am găsit nu-ș’ ce șervețel cu care s-a șters de muci ceva poet”.

Că-n această ipostază: ferească să caute unde li se strâng lucrările într-un sistem birocratic, cum ar fi pe la studiile tinerești. Să mă-ntorc eu mai târziu în mormânt, când se editează volume cu eseurile mele de prin facultate, tot felul de abureli, peticeli de Wikipedia și alte “surse”. Să mi se adune mie la secretariat, să-mi scoată de acolo toate boismele de le-am predat, copy-paste-urile mele grijulii, să le lege-ntre coperți și să se-nchine la ele, doar că-s ale mele. Noroc că n-am șanse să mor dramatic de nici o boală venerică.

***

***

Știți ce-i hiper inovativ la Hi5? Că te poți împrieteni cu prieteni pe care-i ai deja. Nu-mi vine-n minte un serviciu interactiv, care are ca scop socializarea, la care să bați pasul pe loc mai eficient.

***

Nu pot să reproduc editorial într-un mod mai relevant nunta lui Andrei Crivăț, răs-relatată online, decât deschizând rubrica permanentă “Andrei a putut”. Nu mă refer la nici o constatare post-nupțială, ci la niște principii foarte simple. Primele însemnări:

• Să-ți pierzi offline-urile în week-end-ul nunții e cel mai înspăimântător scenariu ce mi-l imaginez. Andrei a putut.
• Cea mai teribilă constatare pentru blogosfera românească e faptul că există probabilitatea ca la o nuntă să se adune mai mulți bloggeri de calitate decât la un fest dedicat domeniului. Andrei a putut.

(despre acest eveniment vor dansa și cânta în curând imagini controversate)