Ştii cum zic?..

sari la comentarii

Există puţine câteva criterii stricte şi unice după care eu îmi ghidez trăirile într-un mod echilibrat. Pe mine mă liniştesc o mână de aspecte care-mi definesc sistemul de valori, iar ele nu se amestecă printre plăcerile şi mulţumirile toante şi ridicole ale societăţii.

Iată mai jos esenţa vieţii, care mă face pe mine fericit, bine?

Eu vreau un vas de toaletă în care să se tragă sănătos apa. Să se risipească vreo 60 de litri la fiecare scaun, în exces. Oricum reintră ea în natură. Şi cu jet dintr-ăla de reactor, care spală pereţii buzii şi erodează smalţul şi instalaţie dintr-aia care ajunge până în centrul Pământului, transformându-se în magmă. Şi să vâjâie aşa, a turbină, vreo patru minute, încontinuu, în timp ce rezervorul se reumple dintr-alt rezervor, secundar, sub presiune.

Deci nu closet din ăla ramolit, în care se prelinge apa-n el şi nu e mare diferenţă că s-a tras sau aşa picură de obicei şi la care oricum e făcut fluxul recursiv şi mai mult se amestecă în sine, decât pleacă.

Ci din ăla, să trebuiască ţevi duble, dacă există aşa ceva. Din ălea, care dacă se strică, nu sunt făcute ca să poată fi înlocuite, fiindcă nu se strică.

Asta-i bine. Aşa vreau să fie.

Apoi vreau scurgere la vană (pentru bucureşteni, e cadă) care are vârtej. Periculos. Semnalat public, de către administraţia locală. Care te trage în străfund, dacă nu eşti atent. Să fie o legendă marinărească, scurgerea mea.

Deci nu dintr-aia cu ochiuri bulbucite, în care să se adune flocii şi părul lui Dacian picaţi de pe el şi-ncâlciţi, să-mi stea apa până în genunchi, cu gojonelele plutinde. Să aibă un fel de suflu-invers scurgerea, formidabil, care nu îşi găseşte explicaţia ştiinţifică. Să se fi pierdut sonde de cercetare teleghidate în scurgerea mea, care nu au mai trimis semnal înapoi pe Terra. Să fie o gaură mai mult decât neagră.

Apoi o chiuvetă adâncă, un hău. În care să spăl una câte una farfurii, singulare şi separate, fix în abis la capăt, acolo jos. Cu un furtun de pompieri şi tot să nu dea pe afară, ca să băltească marginile; pe care nu le are.

Şi o perdea la duş din pelerina lui Superman confecţionată. Care iese direct din cărămidă şi intră direct în cărămidă.

Iar podeaua fiecărei camere care are acces la apă în orice stare de agregare să fie în formă conică inversată, abruptă. Fără nimic aderent.

***

Eu am certitudinea că frizerului meu nu îi place da’ deloc cum sunt tuns – o situaţie oarecum confuză mie, în condiţiile în care el este cel care mă tunde.

Aproape constant, mă duc să-mi aranjez frizura mea selectă la un acelaşi domn care are prăvălia cosmetică într-un gang de pe lângă Sora. Spre interiorul acestui gang arată clar o firmă din tablă, cu majuscule din autocolant: FRIZERIE/CALCULATOARE – >

Când intri în incintă, există un cuier cu publicaţii de citit pe etajera lui, cum ar fi nişte ziare, depănând poveşti cu copii căzuţi de la etaj şi purtaţi spre supravieţuire de aripi de înger (citat exact) sau diverşi fluturaşi alb-negru cu reduceri la încălţăminte din piele, aduşi de pe stradă şi altă literatură din asta contemporană.

Sub cuier, nişte scaune cândva ergonomice, probabil noi – când s-a deschis sala de net din care au fost mileniul ulterior moştenite. Mai încolo, drept în faţă, şade (tot pe un scaun egonomic, dar care se şi lasă jos cu manetă, probabil aparţinând în trecut administratorului de reţea) o doamnă cu părul alb. Netunsă. Niciodată. Aceasta citeşte invariabil un roman de dragoste cu basorelief auriu pe copertă şi mănâncă în permanenţă un măr, în permanenţă golden delicios de grădină, deci nu din ăla de import, că scofâlcit, indiferent de sezon.

În cealaltă cămăruţă mă aşteaptă frizerul meu, surprinzător de neras pe ceafă şi mereu ras perfect pe faţă şi gât, până la linia aleasă pentru începerea părului de pe piept. Lângă el, o frizerită tânără, mereu alta.

Toţi asociaţii lucrează la nişte mese dintr-alea din pal, iniţial gândite pentru calculatoare desktop, cu găurică din aia căptuşită cu plastic, pe unde să intre cablurile ordonat, probabil dintr-aceeaşi sală de net care îmi închipui tot mai convins că se afla în acelaşi imobil înainte să dea faliment şi, probabil, să o găsească ăştia trei şi să-i spargă uşa, să şteargă praful şi să îşi deschidă salon. Firma de depanare de pe semnul de afară nu ştiu unde este. Că nici pe altundeva prin gang nu am dibuit-o. Probabil e aceeaşi şi ea şi au adăugat frizeri pe deasupra.

Înainte să evoluez stilistic, mă tundeam la bătrâna vie din anticameră. Ştiu că i-am zis cum mi-ar plăcea să mă tundă, ea a zis că bine şi m-a tuns altfel, fix cum a poftit ea. Ciudat e că mi-a plăcut, încă o lungă perioadă. Mi-a plăcut mai mult decât ce vizualizasem eu iniţial, până s-a gândit ea ce-ar fi mai bine, dar când am vrut totuşi să-mi schimb freza pe care ea mi-o găsise mai potrivită, am ştiut că trebuie să trec la domnul, fiindcă era tardiv să îi explic iară femeii, ca să-nţeleagă ceea ce deja aparent convenisem şi acceptasem tacit prin decizia ei exprimată practic, direct pe mine, care nu păream să mă opun, deci îmi convenea.

Şi am ajuns direct la domnul. Căruia la fel i-am spus cam ce-aş dori, el face tot ce-i convine, însă spre deosebire de cealaltă, parte să nu fie mulţumit de sine.

Fiindcă eu îi tot repet, iar el pare să treacă cu oarecare sâcâială peste indicaţiile mele cu care aş vrea să-l ghidez, să-i ofer soluţii, că poate dacă ar încerca cum propun, nu ştiu, zic…

Aşa că îi tot zic şi el pare să se-nvoiască. Scurt pe lateral. Las aşa sau cu trei? Mă face aşa, ca să văd. Păi, daţi cu trei că nu e destul. El, cu tragere de inimă, face o grimasă de parcă fie, acceptă. După care se duce-n altă parte a capului şi nu mai revine unde sugeram eu că totuşi aş vrea cu trei, măcar să vedem tura asta şi se comportă de parcă aş fi zis o tâmpenie şi noroc că e el acolo să ia deciziile importante.

În Zalău aveam un alt frizer, atent la detalii, scrupulos. Bine, că ăla era obsedat şi mă bibilea vreo 30 de minute pe fiecare fir răzleţ, când eu credeam deja că sunt gata de vreun sfert de oră.

Mna, domnul din Cluj termină brusc! Zâââng, pac, închide maşina de tuns în mijlocul raidului, o smulge din priză, îi rulează firu’. Începe să mă perie, să mă strângă de pe mine, să adune, să măture pe sub scaun. Îşi desface cearceaful de pe mine, de parcă i l-am luat deja prea destul. Aşa, sigur pe el, că aş fi gata, că ar fi atins perfecţiunea.

Mai trag de el, să mai ia din faţă, parcă nu e simetric. Bagă foarfeca în scârbă, dar am impresia că mă minte, face aşa, clic-clic, demonstrativ, mă dă în ochi cu spray-ul ăla doar cu apă, ca să se prefacă de parcă ar uda ca să mai tăie, dar nu scoate nimic, lasă cum îi place lui. Eu abia când ajung acasă şi mi se uscă smocurile şi mi se scămoşează părul îmi dau seama că a rămas cum considera el, nu după capu’ meu prost şi implicat emoţional şi subiectiv.

***

Pe mine mă înveselesc oamenii de la telefon care, când încep să le zic de-ncheiere că trebuie să fac ceva, deci voi închide, se reped şi zic ei primii că bine, că mă lasă, că ei trebuie să facă ceva. De parcă nu am decis eu deja că s-a terminat. Când eu vreau să finalizez, practic eu mă slobozesc, asta insinuează, de parcă eu mă milogeam de ei să stăm la ureche.

Şi mă mai înveselesc şi oamenii care mă adaugă pe Facebook, apoi şterg adăugirea, ca apoi acceptul meu să devină ca un request şi să se simtă ei bine să mă aprobe. Sărmanii.

un comentariu

zi si tu ceva
  1. August 3, 2021 la 13:41
    link permanent

    Im thankful for the blog post.Really looking forward to read more. Will read on…

zi si tu ceva:

(musai)
(musai)