Jurnalul Editorialistic de Groza

Băi, emo ăştia duc supărarea în derizoriu. Până la ei, era fain să fii supărat, vorba aia, lasă-mă-n supărarea mea… acum nu mai poţi fi supărat, că gata, eşti “emo”. (Călin Crainic)

Mă scuzaţi, mi se părea o întrebare întemeiată şi firească,
privind retrospectiv blogosfera în absenţa mea.

Sâmbătă am văzut un boschetar care s-a oprit pe stradă în plimbarea sa şi s-a uitat la ceas. Sunt doar curios unde întârzia. Aşa, în caz mă citeşte wireless de pe iPhone, dimineaţa, la o Monă mică…

Mie-mi place imbecilitatea aia de manifestare socială acum rămasă prezentă doar în România, intitulată pogo. Care înseamnă, în marea ei desfăşurare, a te autolovi de alte trupuri bete prin baruri, cu intenţia explicită de a-ţi rupe, sparge, dizloca cel puţin unul sau una dintre organele interne, oase, cutii (craniană, toracică) în cât mai multe locuri diferite cu perforare a epideremei şi, în general, orice altceva ce se poate îmbrăca în ghips, ori amputa ulterior. Desigur, avea şi dansul – că asta era – chiar nişte mişcări cadenţate, cândva, la originile sale lucide, da’ e greu să ţii pasul când îţi aduni dinţii de pe jos.

Pentru cei surprinşi, încercând să privim toată prosteala din perspectiva sportivă, am putea defini activitatea (para-olimpică, din punct de vedere psihiatric) drept jocul în care atleţii formează echipe individuale de câte unul singur, în care suporterii sunt traşi cu forţa pe teren cu mult înaintea fluierului de final, pentru cunoscători denumită fractură de femur. Dintre reguli se păstrează faulturile, ca obiect de marcaj, iar punctajul este relativ simplu, fiindcă nu se pune, fiind întotdeauna vorba doar de un meci amical. Dominat în totalitate de un exemplu competiţional de fair-play, fiindcă ori de câte ori se întâmplă să-şi înfigă câte unul oponentul cu coccisul sau clavicula în colţul vreunei mese, scuzele sunt prezentate imediat şi la fel de prompt acceptate înţelegător de către adversar, între cei doi legându-se pe dată o strânsă prietenie, bine fundamentată pe sprijiniri mutuale la limita conştienţei, pupături, îmbrăţişări şi vome reciproce, precum şi protocolarul ţinut de frunte deasupra canalului.

***

Tot din clubul întrebărilor specifice asociaţiei pentru retarzi anonimi: emo?!

Ştiu că am picat la spartul târgului, după ce s-a scurs – după cum mi-am dat seama din bancurile din mass-messurile adunate – o câtamai criza despre copiii emo. Mai zvâcneşte un ProTV optimist, da’ dacă nu îl abuzează curând pe câte unu’ colegii de la şcoală, a cam plecat circul din oraş. De aceea insist să-mi cer scuze că n-am fost alături de suferinţa maselor, să le explic din timp care-i treaba.

Fiindcă, dragii taichii, eu ştiu încă de prin Zalău – capitala reşedinţă de Univers natală a tuturor tipurilor de curent, de la alternativ, continuu, până la emo – că adepţii acestui cult erau acei şcolari care fugeau de la ora de religie hăhăindu-se pe coridoare, care îşi greşeau frezele văzute pe coperta de la Bravo, ediţia cu poster Animal X pe ambele părţi şi care se tăiau de necaz când încercau să repare podoaba cu lama cu care se epila acasă economic mama în prag de divorţ. Bani de salon bine chibzuiţi, pentru o potenţială cursă de taxi, înapoi de la garantata întâlnire eşuată organizată pe Internet, de pe calculatorul plodului astfel scăpat de sub control. Totuşi, eu ţin minte perfect cum se soluţiona toată treaba, cu aceeaşi lamă, când toţi membrii familiei se întorceau acasă (exceptând capul, care trebuia să ţină norma la şpriţ în sifonăria de la colţ) şi participau împreună la ceremoniala tăiere a cablului de reţea. Da’ cam acolo se sfârşea întreaga povestire, nu mai auzea nimenea de ei, nu c-ar păţi ceva, doar că nu mai puteau să-şi pună statusuri sinucigaşe şi aşadar nu-şi făceau psihologii griji, în direct pe la teveu.

Acum c-am lămurit, puteţi înceta cu mass-message-urile cu bancuri. Am râs, ne-am veselit, dar acum haidem s-aşteptăm parada anti-discriminare de anul viitor, că sigur se organizează.

***

Sunt convins că mai toţi aţi văzut cum “să facem Baia-Mare“. Şi nu cred c-a existat un precedent căruia să i se potrivească un binemeritat anul campaniilor de la alienaţi mintal pentru alienaţi mintal. Da’ nu ştiu pe câţi v-a ţinut rectul cerebral să intraţi în curtea userului “corinprimar” din Youtube-ul de Jos, aliasul electoral online al candidatului Cherecheş Corin, ca să vedeţi clipul în care fiul electoral rupe afişe ale oponenţilor de pe căminul cultural, după care Supertatăl însuşi se înfăţişează să-l ajute pe prunc să guiţe la înălţime…

Vă rog!

***

Apropo de Europa, mi-a plăcut peste tot la fel de mult, dacă vă trece prin minte să mă mai chestionaţi, deşi s-au gândit deja aproape toţi oamenii de pe pământ la exact aceeaşi întrebare.