Jurnalul Editorialistic de Groza

Sunt diverse motivaţii pentru că lumea e mai mult proastă, aşa cum nu îi convine să se ştie, decât deşteaptă, aşa cum i-ar plăcea să poată să se creadă. Acestea nu justifică de ce e proastă, ci ne ajută să înţelegem cum că e proastă.

Lumea este proastă, în primul rând, pentru că nu ştie ce vrea. Mai ales când e atât de simplu să afle. De cele mai multe ori ştim ce nu vrem, iar din asta se poate deduce lesne opusul. Însă lumea alege să nu se prea gândească. Că-i cam proastă, cum vă spuneam, deci nu-i nici măcar atât de opţiune pe cât ne imaginăm. În schimb, nu există să se scuze că nu ştie ce vrea, cu exact aceste cuvinte, cu subiect şi predicat: da’ nu ştiu ce vreau. Da’-ul fiind smiorcăiala necesară în sine, care li se pare c-ar fi vreun privilegiu sau chiar drept.

Al doilea motiv pe lista că e proastă, tare proastă, e că nu face ceva, orice, fără să ştie dacă vrea, aşa… ca să vadă. De cele mai multe ori, asta se întâmplă din frica de a nu fi făcut la sfârşit ceva ce n-ar fi vrut. Asta în contextul în care oricum nu ştia ce vrea. Pe cale de consecinţă, lumea practic n-ar vrea nimic, mai bine, vrând ceva.

Dar pe departe lumea este cea mai proastă fiindcă nu face ce ştie că vrea. Înţelegeţi?

***

“Apără-mă, Doamne, de prieteni… că de duşmani mă păzeşte Nera Mureşaaan! Nera Mureşan – securitate, protecţie, pază, sisteme de alarmă.“

***

Iar pe mine mă distrează triştii şi nefericitele ăia şi alea care nu pot răspunde sau vorbi în general pe Internet, dacă trebuie să răspundă cuiva sau să vorbească cu cineva la telefon.

Pentru că o conversaţie de acest tip îi absoarbe complet, răpindu-i cu totul din orice existenţă, din lumea reală şi ambient, ei trebuind să se scufunde trup, suflet şi minte în a asculta în urechi şi grăi pe gură, în grava activitate de a discuta telefonic. Mă rog, mai puţină minte, că n-o poţi diviza, nu? Deşi eu am avut mereu percepţia că organele trupului acţionează diferit şi separat. Da’-i drept că “creieri numa unu’ ai”. Care poate-i monofazic. De aceea, timpul se opreşte-n loc, iar dialogul se petrece cu emfază, interlocutorii tre’ să se ridice, să se plimbe prin încăpere şi eventual să gesticuleze sugestiv auditorului, pentru că oricum îi este limitată puterea de exprimare (sau poate a celuilalt – de recepţie), considerând că trebuie să-şi canalizeze toate forţele şi eforturile unui singur mesaj şi transmiterii lui pe nu mai mult de acelaşi număr de canale.

Ăştia-s aproape ca ăia care folosesc hands-free, da’-l ţin în mână. Trebuie să ştie lumea că vorbesc la telefon, de parcă tocmai s-a inventat şi toţi să aştepte smeriţi după acest omagiu sfânt adus comunicării, de parcă într-un pios moment de reculegere.

Sunt destul de decis că vreau să moară toţi cei care au mereu haine pregătite. Şi umbrele. Fiindcă eu m-am dus la serviciu şi afară era cald şi senin, deci mi-am luat doar o cămaşă subţire. Când am ajuns pe strada cu Vitrina, a început să picure încet. Iar una de la semafor şi-a scos de urgenţă un fâş din ăla rulat în pacheţel, ca o pelerină. De ce ai face aşa ceva? De ce nu ai un accident grav? Astea, fiindcă tot îmi place să fac analogii, sunt ca infectele alea care se schimbă în timpul nunţii. Pentru că deopotrivă cred că arată bine îmbrăcându-se “frumos” (apropo de teoria mea, că lumea acceptă că-i urâtă, da’ se aranjează la ocazii), dar nici nu se simt bine, în acest fel. Aşa că, după ce s-au afişat şi s-au văzut între ele, revin la sluţenie, trecând printr-o cameră să-şi ia ceva mai comod. Care de obicei nu e echipament sportiv sau ceva de genul pijamalelor, cum ar fi lăudabil. Ci tot ceva festiv, da’ nu atât de.

***

[Mulţumesc cu ecou lui Dan, pentru poze. Nu ştiu care Dan. Dan din mail.]

***

Şi îmi mai plac mie reţelele de socializare. Pentru că au prostit lumea. Care-am lămurit deja, săraca. Există cineva care s-a gândit că oamenii sunt capabili să-şi spună: “hai să mă împrietenesc pe net cu prietenii mei din viaţa reală!” Şi dup-aia, eventual, tâmpit fiind şi singur, că toţi prietenii mei sunt deja doar pe net şi nu mă mai văd cu ei, să mă împrietenesc cu alţi oameni cu care n-o să mă mai văd niciodată după ce le-am cerut să mă împrietenesc cu ei sau am acceptat să se împrietenească ei cu mine. După care să dăm clickuri pe ce-or fi butoanele alea acolo. A, nu erau prieteni? Erau nişte reclame? Oh! Oare ce naţionalitate sexuală am?…

Da. Există şi acest test. Asta-cum-o-cheamă-vă-mai-amintiţi? mi-a arătat de ceva săpătămâni că, pe site-ul pe care intră ea cu prietenii ei, ai mei, ai voştri, ai lor şi deci ai noştri, ai tuturor, sunt diverse quiz-uri care mai de care mai cretinele. Iar lumea stăăă, stă şi le efectuează, după care împărtăşeşte celorlalţi ce le-a ieşit. Spre deosebire de oamenii care chiar au o viaţă persoană, cum este Timea – na, că v-aţi amintit – şi care nu îşi ocupă timpul preţios completând căcaturile alea.

Doar când i-ar mai rămâne vreme să se uite la toate rezultatele ălorlalţi, nu? Însă astea sunt de obicei dintre cele mai neutre, cu culori fericite, personalitate foarte vagă, mai horoscop de Formula As, aşa… Fiindcă n-am văzut niciodată să-i vină notificare întregii liste a unui ca: “Amun Corcochiftelul este 89% poponar! AFLĂ ŞI TU CÂT DE POPONAR EŞTI!” Sau “Bibliotecaru este o fire închisă şi retrasă; nu iese din casă şi are înclinaţii spre violenţă sexuală, viol şi masturbare sugrumată controlată. Aveţi 3 prieteni în comun. Click aici ca să-l adaugi în reţeaua ta de cunoştinţe!”

***

Iar acum, pentru că se cade, o scurtă enumerare de diverse proberbe care nu înseamnă nimic (deşi sunt convins că desemnează Biblel să însemne ceva): Socoteala deasă e frăţie aleasă. Sita, cât e nouă, stă în cui. Somnu-i rupt din moarte. Spun nucile ca din rodul lor sunt migdalele. Stomacul plin nu învaţă bucuros.

În fine. Tot casc de o lună, cu ceva gust dulce de ciocolată în gură. A ceva ce am mâncat când eram mic. Dar nu mai ştiu ce. Provocarea voastră e să aflaţi ce. Propuneţi-mi. E din rândul salamului-de-biscuiţo-prăjituri-din-alea-cubice-tăvălite-în-cocoso-checo-negresă. Da’ nu astea.