Jurnalul Editorialistic de Groza

[reîmprospătare cronologică…]

Am luat aşa: locul I la cel mai bun blog, locul I la cel mai bun blog de diverstisment, locul I la cel mai bun blog personal, locul II la cel mai bun design de blog. Dacian a luat I la fotoblog şi Tudor a luat III la tehnologic. Mulţumim tustrei “lu’ tăţi” celor ce-au votat. [Mulţam şofer taxi pentru algocalmim.] Un clasament cu toate rezultatele, pe categorii, a fost publicat deja şi-l puteţi citi apăsând curioşi aici. Cât despre mine, nu ţin minte exact tot ce-am primit la fiecare, material vorbind (ştiu, ştiu, interes maxim), dar îmi amintesc vag un week-end dublu la Azuga (li-l dau părinţilor mei, Mirmen şi Carcea), 3 sticle de vin (beiute cu blogării la faţa locului), un stick USB (dăruit lui Tudor), nişte cd-uri cu muzică (făcut schimb pe filme de la alte categorii cu Fana şi Licurici), o carte despre ceva cu blog, încă nişte lucruri, voi reveni în amănunte, mă duc la nuntă, pe luni, deci, pa.

[poză de la decernarea cel mai bun blog, bucuria victoriei, în imagine “cel mai bun blog” sărutând organizatoare, Alexandra Groza, instantaneu fotografic surprins de iubit organizatoare]

[poza detaliu, aici]

Trecând mai departe…

Vă povesteam de curând despre filozofia întrebărilor amabile, în mintea mea puţină. Am ajuns la o nouă concluzie. Am decis că mă enervează oricine mă întreabă ce fac. Gata. Nu mai sunt excepţii. Pentru că rar s-a-ntâmplat să mă întâlnesc total din greşeală, în timp ce făceam ceva, cu o persoană care să fie într-atât de importantă sufletului meu încât să mă opresc din ce fac, pentru a-i explica. Plus că situaţia în sine este o imposibilitate logică, pentru că odată ce m-am oprit din facere a ceva, cu scopul de a detalia, deja fac „nimic” şi doar acesta din urmă poate să mai fie răspunsul.

Or dacă mesajul este atât de previzibil, de ce nu întreabă lumea „Ce făceai?”, pentru ca astfel să existe un sens al cererii de informaţie şi oferirii unui feed-back? Plus că majoritatea persoanelor care merită să ştie ce fac sunt deja cu mine în momentul şi în locul înfăptuirii făcutelor, eventual participă împreună cu mine, deci, dacă tocmai ai ajuns, de cele mai multe ori nu te priveşte, pentru că nu te-am chemat, ar trebui să fii chiar revoltat, nu curios. N-ar fi astfel cel mai raţional ca o discuţie să fie deschisă printr-o ceartă? “Credeam că-nsemn ceva pentru tine! PORCULE. Ernest, hai să mergem, că-l omor!”

Oricum, „Ce faci?” este probabil cea mai tâmpită întrebare, excepţie făcând fiica ei, care-o întrece de departe pe mamă-sa în prostie, anume: „Şi altfel?” Stau eu şi cuget, încercând să mă lămuresc cam care-ar putea fi scenariile de dialog cât mai realiste în care această chestionare de follow-up şi-ar găsi utilitate. Nu mă-nţelegeţi greşit, ea îşi CAUTĂ utilitate în toate conversaţiile, da’ noi analizăm dacă-şi şi află. Sunt doar două astfel de ipostaze:

– Ce faci?
– Bine. Tu?
– Bine.
[…]
– Şi altfel?
– Rău.

***

– Ce faci?
– Îţi răspund la întrebare.
[…]
– Şi altfel?
– Bine.
– Şi altfel?
– Rău.

Eu am două metode dezvoltate de-a lungul vremii, de participare la orice tip de discuţie, dacă aceasta începe cu „Ce faci?”.

Metoda cu numărul 1: Zic „Bine.” Bine şi atât. Veţi observa că dacă nu întrebaţi înapoi, interlocutorul afişează un ecran albastru de eroare, după care se restartează. (Va dura câteva secunde, timp în care nu schiţaţi nici o reacţie.) Fie persoana va reîncepe, cu aceeaşi întrebare, caz în care veţi relua procedura, fie persoana va rula cu un pas înainte, răspunzând direct la întrebarea pe care voi n-aţi mai pus-o înapoi. “Păi, şi eu… ăăă… bine. Mă duc la…” TAAACI!

Metoda cu numărul 2: (Se foloseşte pe răspundere proprie, doar dacă vă consideraţi destul de antrenaţi să duceţi discuţia până în punctul critic „Şi altfel?”). Decurge după reţeta:

Interlocutor: Ce faci?
Voi: Bine, tu? [nu se aşteaptă răspuns, se direcţionează imediat conversaţia prin] Mere-mere?
Interlocutor [în 95% din cazuri]: Trebe-trebe. [rare tentative umoristice: “Păi, că n-a sta!”, “Facem să meargă.” sau dat rotativ din mână, sugerând că “mere-mere”]
Voi [imediat]: Cum îi?
Intelocutor: Păi, cum să…
Voi [instant]: Cu lucru, cu lucru?
Interlocutor: Ăăă…
Voi [fără întârziere]: Probleme-probleme?
Interlocutor: …
Discuţia este câştigată, lovitură de graţie: Şi altfel?

Alte întrebări tâmpite – pentru că pe mine mă cadoriseşte lumea cu o grămadă, cel mai probabil deoarece am faţa care implică c-aş da răspunsuri tâmpite şi atunci ce-ntrebări să-mi pună, nu?, logic, doar tâmpite, să nu mă suprasolicite – sunt cele legate de trotineta mea. Cele mai dese interpelări, dintre alea extrem pe inteligente, vă jur, nu băgăm tot, că-i jale, da’ mă piş pe mine de fericire de câte ori îl interesează pe câte unu’ “mai răsărit”:

– Da’ ai permis?
– Cât consumă?
– Da’ unde-i motoru’? Picioru’-i motoru’? Hă-hă-hă!

Desigur, sunt persoanele alea „speciale”, pe care le duce mintea la aceeaşi întrebare de fiecare când ne-ntâlnim. Uneori îs sofisticaţi. Ţin o întreagă conversaţie (gen cele de mai sus), până să „mă surprindă”: Şi, zi… ai permis pentru asta?

***

“Dreapta mea sau dreapta ta?! Dreapta lui?! Să urlu la dreapta? Să urlu <<la dreapta>>?“