Jurnalul Editorialistic de Groza

Ieri (devenind dup-aia alaltăieri, până am catadicsit eu să termin articolul), am decis că nu putem altfel, decât dacă sărbătorim trecerea pe noul Jeg, cu grafică şi platformă nouă, da’ tot cu atâta minte. Nu era între variantele festive mersul la băut, decât dacă beam antibiotice, iar alea-s scumpe şi, mai important, nu îs bere, cum bine realizăm, nu? Aşa că am căutat pe aci, prin sertare, am găsit nişte pliculeţe mai vechi, deci am preparat repede-repede un iepure la cuptor, cu cartofi pârgăliţi, umplutură tocată şi rondele de ceapă, usturoi, roşie şi ardei gras… După cum foarte uşor se poate vedea în poza alăturată, dacă facem efortul de-a o apăsa uşor.

Şi cine altcineva merita să mănânce, dacă nu cei patru care au făcut posibil – unul Darius mai mult decât celalţi – ca voi să citiţi aceste rânduri? Nu mamele voastre că v-au dat darul privirii, ci noi, că v-am dat privelişti. Degeaba căcat cu ochi, dacă n-ai ce citi cu ei, logic, nu este aşa? Ba da.

[de la stânga: Tudor (prim plan), eu (plan secund), Sorel (webcam), Dacian (prim plan)]

[aici o puteţi vedea şi mai mare, cât să-l remarcaţi şi pe gubil, salivând din calculacios]

[insistă Fana să menţionez că ea o făcut poza, nerealizând că o făcut-o deoarece nu mânca]

[insistă să pun şi link]

Şi tot îngurgitând eu aşa, încă mult (timp şi conţinut) după ce plecaseră musafirii, tot vomând înapoi, doar din pasiunea gastronomică, am remarcat sub harul duhului meu de observaţie că există unele preparate gurmande care mie personal nu îmi vine să cred că au fost concepute intenţionat.

De exemplu, crema de zahăr ars…

Ghiciţi şi voi, direct din nume, cam cum au reuşit să facă aşa ceva? Concentraţi-vă la ars din „zahăr ars”. Vă lasă câteva momente…

Răciturile…

Dacian susţine cu tărie că-s intenţionate şi că-s lucrul dracului. Dar asta poate pentru că mai demult, când eram mici, ai noştri ne-au prostit să mâncăm de Crăciun, minţindu-ne cu netrebnicie că-s îngheţată de carne (!). Deci vă daţi seama ce iresponsabilitate părintească. Ce traumă! Nu-mi explic de ce nu ne-am îngreţoşat din prima, da’, oricum, ne-am dat seama pe la jumătatea porţiilor că-i ceva dubios. „Heeei!” De atunci, am mai mâncat decât eu, încă o singură dată, aituri – cum sunt cunoscute piftiile – când mi-a dat taică-miu 50.000, doar ca să gust.

[completare ulterioară...

Avem între fane (adică cititoare, nu între cele pe care le cheamă Fana, ba chiar între cele mai... patologice - să nu zic altfel - fane) o domnişorică, iar dânsa s-a dus hăt îndărătul Jegului, acuma UN AN (jur), unde a găsit, ÎNTRE COMENTARII (deci nu în articol) acest detaliu, prin care mi se demonstrează că atunci - când mintea-mi era mai proaspătă - încă reţineam că era vorba de altă sărbătoare, nu Crăciunul. Observaţi mai jos dovada. Incitant pentru mine că s-a dus bolunda să caute... Şi că a şi găsit.

[pe link-ul de aici puteţi merge direct către comentariile acelea, de demulte]

… gata cu completarea ulterioară]

Supa cremă…

Alt aliment ce pe mine nu mă convinge c-ar fi fost premeditat. Mă rog, o fi fost premeditat CEVA, da’ a ieşit doar o tentativă. Deşi condamnabilă. Ori trebuia iniţial să iasă solid, ori s-a prins ciorba. În mod clar. Nuuu. “Et, viola! Creme du la supé! Excelent, Pierre!” Sigur că da. Probabil ceva râcâială de pe cratiţă.

Gonadele – sau fuduliile – astea sigur au pornit de la o farsă. Nu încape îndoială.

[acest articol, "Mâncând....", se continuă fără nici un sens logic sau continuitate narativă cu jumătatea sa, "... litere"]