La semnalul următor va fi ora: nouă, nouăsprăzece minute, cinci secunde

Ca unică referire la ieri, “1 iunie Ziua Națională Cristi Roman”, dintre toate reacțiile de găinaț ale unora pe care nu-i duce capu’ nici la o glumă, dăramite să-i pui în fața a ceva serios și dintre toți cei care nu s-au prins la ceva care până și lui Cristi Roman i s-a părut distractiv (și era despre el), doresc să vă arăt doar un singur specimen cu exemplu atașat. Unu’, drojdie, chirăie ca din gură de șarpe, citez: „Toti ne urmarim scopurile, asa ca le doresc tuturor celor care s-au semnat cu “Cristi Roman” un sincer IAPULA.” Mda. Păi, da’, băi, mototolule… și Cristi Roman s-a semnat Cristi Roman!

Vroiam să-ncepem cu un zâmbet (fie el și de greață), fiindcă sunt de părere că e mai mult de râs pe geoidul acesta în continuă rotație, decât de plâns. Deoarece este mai multă prostie, decât.

Decât orice altceva.

***

Tot citesc prin reviste din alea de visat cu ochii deschiși despre vestiții oameni de succes. Pen’că am un prieten care a inițiat câteva astfel de publicații, iar când mă duc să-i car chestii prin oraș cu trotineta pentru o sumă mult prea mică de bani, care abia-mi ajunge să-mi duc zilele, precum un hamal loial pe care el nu-l prețuiește (!) la justa-i valoare, da, Andrei? și mă pune să aștept de deasupra, mai răsfoiesc și eu….

Și, până acum, din câte ediții am văzut (toate două) cred că cel puțin toți dintre fruntașii pe diverse domenii in biznis, de zice de ei la gazetă, proclamă sus și tare despre cum cea mai mare împlinire a lor este copilul.

Piftom?! Copilul?… Da-da, copilul. Ăla micu?! Ăla, da, dânsul. Adică la oamenii ăștia trecuți prin focurile afacerilor, cu „suișuri și urcușuri”, căliți de cruzimea mercantilă a unei lumi lacome, cea mai mare realizare-i o progenitură? Păi, io, aici la câteva sute de trepte mai jos pe scara socială, cunosc cel puțin doi, care față de ăia din pozele lucioase o duc extrem de prost, da’ măcar niște anomalii de prunci or reușit să facă. Și din greșeală. Uitați-ne pe mine și frate-miu, de exemplu. Da’ ce să mai cred?!

***

Cum îi spune unui diminutiv mai mic? Că un augmentatoi știm cu toții cum arată…

***

Trecând-se, mai nou, de trendul în care își punea lumea poze la display, una mai fotoșopată decât cealaltă, în cea mai bună ipostază posibilă, obținută cu telefonu’ după 20 de încercări de pozare a instanței perfecte… s-a ajuns la a-și publica oamenii imagini în care arată absolut grotesc. Și nu intenționat, într-o încercare ghidușă de glumă. Că așa, din convingere căci ce aspectuos au reieșit. Am cel puțin 5 în listă pe care i-am văzut doar azi cu niște alegeri ce făceau până și calculatorul să meargă mai greu. Motiv pentru care eu nu mă am pe mine-n lista de messenger, ca alții (laolaltă cu faptul că eu știu când sunt online și nu-mi trebuie confirmare de la mine însumi, prin prezență).

***

Și ieri, când îmi tăiam unghiile de la picioare și le colectam pe touch-pad ca să nu se-mprăștie, deoarece eu țin la igienă… (glumesc!)… (erau unghiile de la mâini)… am început să concep situația asta a noastră umană. Mă rog, a câtorva dintre noi, pentru că dacă alții avem pur și simplu un nume asigurat printr-un botez religios, este doar din pricina faptului că nu avusesem până în acel moment încă îndeajuns timp sau destulă formă cât să se evidențieze trăsăturile animalice.

Am remarcat, deci, că toată ziua nu facem altceva decât să ne târâm disperați de la o înfulecare la alta. Să înfundăm în noi cât putem, cât este și, în definitiv, cât se poate. Uneori un pic mai mult. Ca apoi să nu știm cum să dăm jos. Să ne sistăm orice activitate, ca să băgăm într-o gaură. După nu mult timp, să ne oprim iar, ca să scoatem pe alta ce tocmai am introdus. Faza intermediară fiind doar un proces stresant de circulație între două chestii total opuse, care nu se elimină, ba mai mult – se întrețin reciproc. Căutăm ceva să muncim, ca să nu știm apoi cum să scăpăm mai repede. Intrăm la o facultate, ca în secunda doi să începem să isterizăm până ieșim. Să ne căutăm fiecare o jumătate, ca să nu mai știm cum s-o schimbăm – în cel mai bun caz, dacă n-o alternăm cu altele. Să ne înmulțim ca să nu mai știm cum să ne pasăm apoi unul altuia produsul. Să „abia așteptăm”, ca să nu mai știm cum „să treacă”.

***

Ați încercat vreodată să mergeți la frizerie și să comandați un „tuns zero” și-un „spălat păr”, consecutive, în această ordine?

***

Bip.