Jurnalul Editorialistic de Groza

Vera: “Am facut un test pe net şi mi-a ieşit că sunt Satana.“

Nu am vrut neapărat să-mi imaginez ce test anume o are pe Vera între rezultate, da’ nici n-am avut prea mult timp. Fiindcă Vera a scos-o pe următoarea. Şi, sincer, nu cred că e de bine când o fată îţi spune că are un coleg care seamănă “îngrozitor” cu tine.

***

Mă umplu de goliciune. Deşi asta ar putea fi o perfectă alegorie pentru faptul că mă-ngraş precum un porc, ei bine, totuşi nu este. Chiar şi plin de E-uri, nu sunt încă atât de profund. Îmi lipsesc încă multe alte litere. Dar pot fi încă mult mai lat. “Lăbărţat” ar fi un cuvânt potrivit aici, dacă ar încăpea. De mine.

Apropiaţii îşi fac griji. Da. Am fost abordat în diferite rânduri de cititori şi prieteni, spunându-mi că ceva se petrece cu mine, cu Jeg – deci cu totul, iar ei sunt neliniştiţi. Aleg această ocazie, pentru a-mi exprima public părerea cu privire la acest aspect: GURA!

O să fiţi dezamăgiţi mai departe, fără să crâcniţi. Şi, fetelor: cu voi o să merg la fiecare în birou, s-o facem împreună, ca să citez un om care nu-i un clasic, doar din nefericire, fiind încă în viaţă.

Dar, într-adevăr, lumea este decepţionată, fiindcă scriu rar, iar când o fac e de căcat. Exact aşa. Rar şi de căcat: constipaţie editorială. Vedeţi voi, deci, nu e vina mea. Ba chiar rămânem între parametrii generali ai Jeg, aşa că nu-i rost să ne batem cu pizdele de pământ de preocupare. Strângeţi din mauşi şi tacă-vă flencile. Cufundaţi-vă în mine, n-o să găsiţi nimic acolo.

Fiindcă ne place această situaţie – la fel cum fiecare dintre noi poate aprecia sincer statul pe colac până se relaxează rectul, dacă-mi permiteţi comparaţia – continuăm seria de Ce nu poţi auzi în budă…, cu episodul … la fete, nici intenţionat, da’ sigur auzi la băieţi din greşeală:

“Hâc! Bă, tu eşti văru-mio?!”

***

Îmi dau şi eu seama, că om sunt (într-un fel), de faptul că poate nu toţi dintre voi nu rezistă unor figuri stilistice atât de bine evidenţiate. Destul de bine cât să nu fac nimic în legătură cu asta.

Trecând mai departe, în apărarea mea, doresc să notez că am tot enumerat, pe parcursul acestui experiment epic care este blogul meu, diverse aspecte ale existenţei generale, pe care eu le găsesc iritante. (Cum ar fi Dumnezeu.) A venit acum momentul să echilibrez această balanţă copleşită cu încărcătură negativă (Dumnezeu): este un ceva căruia nu-i rezist, la polul opus, care mă desăvârşeşte! O aşteptare, o pasiune şi o împlinire… O raritate, ce se întâmplă doar o dată la când are ea chef. Minune ce recuperează sentimentele irosite pe acest fiasco numit viaţă. Acest lucru excepţional al izbânzii este ea, buda ce se trage (pe sine, adică apa într-însa) cu putere. Da.

Un sistem de canalizare la WC care mă impresionează este tot ce am nevoie. Nu-mi trebuie altceva de la lume, în afară de un closet care are puterea intrinsecă să decoleze. Vedeţi voi, fecalele mele nu sunt unele cărora să le lipsească personalitatea. Şi de aceea ele sunt nu uşor de mulţumit. Până acum, am întâlnit o singură căcăstoare învolburată care să le poată sta împotrivă. Sau, mă rog, căreia să nu-i stea împotrivă ele, fecalele. Vă spun toate acestea tot din aceleaşi porniri de eşec în viaţă ce mă-ncearcă. Nimic nu m-ar îmbucura mai bine decât un tras de apă sănătos. (Dumnezeu.)

Să zicem că asta de mai sus o puteţi considera o parabolă, în sistemul meu de valori. Echivalentul clismei cerebrale necesare mie. Un Colebil sufletesc. O oază, cu cascadă de neuroni, în materia mea cenuşie.

În rest, vă-ntrebaţi pe bună dreptate cu ce altceva am reuşit să-mi mai îngreţoşez colegii de trudă capitalistă, care sunt obligaţi să-şi petreacă partea frumoasă a zilei – cea care are lumină naturală – împreună cu mine. Bine, nu vă-ntrebaţi, da’ vă răspund eu, ceea ce-i un soi de a nu şti voi că, de fapt, vă interesează şi… noroc cu mine.

Ei bine, cu aceste găteli.

Fiind vineri dup-amiaza (ÎN AFARA PROGRAMULUI), când rămânem cu toţii împreună să cântăm la ghitară, depănăm poveşti adolescentine şi uneori, de ce nu, să recităm câte o poezie scoasă din sertarul amintirilor, am preparat un mic tortuleţ, a cărui reţetă o voi publica în curând, în cartea mea. Ocazia a fost festivă (cum sunt ocaziile), desigur, fiind şi ziua de după cea de naştere a lui Vasile de la DTP, care, deşi ne dădea de băut de două zile, nimeni nu catadicsea să-i facă ceva în acest sens (exceptând să bea), din motive persoanale ale durerii fiecăruia în cur, pramatii ce nu apreciază adevăratul spirit de echipă. DE FAMILIE! Fin.

Eu, totuşi, m-am gândit că merită măcar dulceaţă din borcanele expirate uitate p-acilea, de la o şedinţă foto de mai demult.

În caz că aveţi nelămuriri legate de poza cu Vasile, colegul lui nu lucra, fiind, cum menţionam, după orele normale ale zilei muncitoare. El doar revizuia munca unei zile istovitoare şi schimba analize şi opinii critic-constructive.

M-am retras în pat. Nu am net până acolo, dar îmi face plăcere să lucrez cu laptopul în braţe, ca şi fata aia de pe cutie.

Pe lângă pat, zilele astea m-am mai dus şi să-mi facă detartrare (m-am chinuit să scriu de 5 ori cuvântul). Şi uneori îmi tot apar bucăţi de tartru prin gură. Să zicem că nu-s convins c-a mers aşa bine. Dentista mi-a zis, totuşi, că e o procedură simplă. Pe de altă parte, ea purta ochelari de protecţie…

Şi, pe lângă asta, procedurile “simple” n-ar trebui să aibă denumiri complicate. Nu există cuvânt mai greoi decât detartrare. Doar detartrant.

***

Ca să nu aveţi dubii, privitor la Veta… (da, laveta!)

Şi nu uitaţi, copii…