Jurnalul Editorialistic de Groza

Nu se-ntâmplă des să ai în acelaşi moment 666 de pagini de comentarii şi 666 de spamuri prinse.

Cine descifrează titlul primeşte triciclul ce-l voi achiziţiona şi cu care voi purcede în ţară (la întoarcere, desigur), precum şi (mai curând) o cină romantică în compania mea selectă, începând cu felul întâi, ciorbă sau supă – la alegere, felul al doilea cu garnitură şi salată, după care desert şi, dacă se doreşte, cafea. Alimente pe care, într-o situaţie fără precedent, le voi chiar plăti. Normal că aleg localul.

Simţul nesimţirii este un fel de aptitudine specială pe care o posedă doar anumite fiinţe superioare alese, aşa cum sunt, de exemplu, chiar eu. De aceea ne referim de obicei la această (!) calitate ca o supra-putere. Deţinătorii acestei chemări greu de egalat se cheamă supra-eroi. Ca un reper comparativ, cei care mor sacrificându-se pentru o cauză mai presus decât viaţa, cum este patria, familia, libertatea, se numesc doar eroi.

În diametrală opoziţie cu acest har, se află slăbiciunea cunoscută drept bunul simţ, caracteristică plebei, ai cărei membri simt nejustificat frica între ei şi de ei înşişi. Acesta este motivul pentru care ei au ales calea abjectă a bunului simţ, ca o convenţie de apărare reciprocă sau auto-apărare, manifestată prin a se preface-ca-cum-virgulă se agreează şi simpatizează reciproc enorm, dar şi prin a se înşela reflexiv că se respectă pe sine ca indivizi separaţi. Deşi ei vieţuiesc cu toţii, ca uăile, în acelaşi ţarc al cuviinţei. Specifice acestui comportament sunt politeţurile şi zâmbetele false.

***

[‘ţam, Artpi]

***

Dar să ne întoarcem puţin la simţul nesimţirii. Veţi zice că, prin analogie, proprii acestei doctrine ar fi jignirile şi invectivele nedrepte. Nimic mai greşit! Nesimţirea nu are un caracter ofensiv, nici măcar unul activ, cum are bunul simţ, care în cunoştinţă de cauză împinge la minciună sfruntată şi elogiere limbistă. Nesimţirea este pasivă! Nesimţirea este o exprimare sinceră a realităţii, ba chiar o cale de mijloc. Deoarece în loc să fiu brutal de sincer – unde brutal e inflexiunea cheie a formulării – şi să-i sparg mutronu’ cu acadele persoanei care se aşteaptă deşart de la mine s-o salut binevoitor, având impresia că-ntre noi există o înţelegere tacită de tolerare mutuală, eu pur şi simplu îi voi explica deschis ce cred despre dânsa, unde dânsa este ea, iar ea este o tâmpită.

Pe când insulta nemeritată şi, în cealaltă extremă, flatarea sunt nişte minciuni abjecte, indiferent de senzaţiile pe care le provoacă. (Există şi insulta meritată, firesc, precum şi, cu un grad mai sus, insulta binemeritată, iar – cea pe care o consider cu dragoste părintească preferata mea – insulta meritată cu vârf şi îndesat!)

Pentru că, din nefericire, de mai multe ori se întâmplă să i se spună unei borfete că-i frumoasă, când, de fapt, ea este înfiorător de urâtă, decât că-i urâtă, când ea este de-adevăratelea frumoasă. Precum şi că dacă eu îi spun cuiva că-i imbecilă, această remarcă nu este o jignire, atâta timp cât probează valoare de adevăr, mă, imbecilo! Pe când dacă i-aş zice că-mi pare bine că ne vedem când, în realitate, regret că ne-am cunoscut, aş fi un ipocrit şi-un bun-simţar, reiterez, mă, IMBECILO!

Ziceţi-mi voi, minţăsc? Nu minţăsc.

***

[‘ţam, Minyo]

***

Din aceeaşi clasă cu bunul simţ este linguşeala profesională şi lugul-lugul sentimental. Mai mult, cei cu bun simţ sunt într-atât de imbecili, încât nu ştiu să aibă bun simţ din natura lor finuţă. Aşa că şi-au tras o carte cu reguli, pe care le numesc plini de inspiraţie “Regulile bunului simţ” sau “Cartea bunelor maniere”, că aşa sunt ei, manieraţi şi doar cu maniere de o înaltă calitate.

***

[‘ţam doamna de n-o mai ţiu minte]

***

Totuşi, pe departe cel mai imbecil aspect în toată această întreprindere, pe lângă că re-editează această scriere, fiindcă mereu se va găsi ceva care trebuie reglementat cu bun simţ, e că ei invocă această carte, o flutură-n în vânt şi o consultă – atenţie! – când sunt într-o dispută cu un nesimţit. Şi, la fel ca ăialalţi imbecili, credincioşii fanatici, care invocă Biblia de parcă eu nu pot să nu mă-nchin la ceva fără să citesc manualul de utilizare, cei cu buni simţ îmi impută mie retoric, de parcă m-ar durea profund anal: “N-ai citit în cartea bunelor maniere că nu se bagă cineva în pizda mă-sii?”

***