Fsvâ s, dvtor ypy vi p ysdyâ ,so șs ftrsăys

Nu se-ntâmplă des să ai în același moment 666 de pagini de comentarii și 666 de spamuri prinse.

Cine descifrează titlul primește triciclul ce-l voi achiziționa și cu care voi purcede în țară (la întoarcere, desigur), precum și (mai curând) o cină romantică în compania mea selectă, începând cu felul întâi, ciorbă sau supă – la alegere, felul al doilea cu garnitură și salată, după care desert și, dacă se dorește, cafea. Alimente pe care, într-o situație fără precedent, le voi chiar plăti. Normal că aleg localul.

Simțul nesimțirii este un fel de aptitudine specială pe care o posedă doar anumite ființe superioare alese, așa cum sunt, de exemplu, chiar eu. De aceea ne referim de obicei la această (!) calitate ca o supra-putere. Deținătorii acestei chemări greu de egalat se cheamă supra-eroi. Ca un reper comparativ, cei care mor sacrificându-se pentru o cauză mai presus decât viața, cum este patria, familia, libertatea, se numesc doar eroi.

În diametrală opoziție cu acest har, se află slăbiciunea cunoscută drept bunul simț, caracteristică plebei, ai cărei membri simt nejustificat frica între ei și de ei înșiși. Acesta este motivul pentru care ei au ales calea abjectă a bunului simț, ca o convenție de apărare reciprocă sau auto-apărare, manifestată prin a se preface-ca-cum-virgulă se agreează și simpatizează reciproc enorm, dar și prin a se înșela reflexiv că se respectă pe sine ca indivizi separați. Deși ei viețuiesc cu toții, ca uăile, în același țarc al cuviinței. Specifice acestui comportament sunt politețurile și zâmbetele false.

***

[‘țam, Artpi]

***

Dar să ne întoarcem puțin la simțul nesimțirii. Veți zice că, prin analogie, proprii acestei doctrine ar fi jignirile și invectivele nedrepte. Nimic mai greșit! Nesimțirea nu are un caracter ofensiv, nici măcar unul activ, cum are bunul simț, care în cunoștință de cauză împinge la minciună sfruntată și elogiere limbistă. Nesimțirea este pasivă! Nesimțirea este o exprimare sinceră a realității, ba chiar o cale de mijloc. Deoarece în loc să fiu brutal de sincer – unde brutal e inflexiunea cheie a formulării – și să-i sparg mutronu’ cu acadele persoanei care se așteaptă deșart de la mine s-o salut binevoitor, având impresia că-ntre noi există o înțelegere tacită de tolerare mutuală, eu pur și simplu îi voi explica deschis ce cred despre dânsa, unde dânsa este ea, iar ea este o tâmpită.

Pe când insulta nemeritată și, în cealaltă extremă, flatarea sunt niște minciuni abjecte, indiferent de senzațiile pe care le provoacă. (Există și insulta meritată, firesc, precum și, cu un grad mai sus, insulta binemeritată, iar – cea pe care o consider cu dragoste părintească preferata mea – insulta meritată cu vârf și îndesat!)

Pentru că, din nefericire, de mai multe ori se întâmplă să i se spună unei borfete că-i frumoasă, când, de fapt, ea este înfiorător de urâtă, decât că-i urâtă, când ea este de-adevăratelea frumoasă. Precum și că dacă eu îi spun cuiva că-i imbecilă, această remarcă nu este o jignire, atâta timp cât probează valoare de adevăr, mă, imbecilo! Pe când dacă i-aș zice că-mi pare bine că ne vedem când, în realitate, regret că ne-am cunoscut, aș fi un ipocrit și-un bun-simțar, reiterez, mă, IMBECILO!

Ziceți-mi voi, mințăsc? Nu mințăsc.

***

[‘țam, Minyo]

***

Din aceeași clasă cu bunul simț este lingușeala profesională și lugul-lugul sentimental. Mai mult, cei cu bun simț sunt într-atât de imbecili, încât nu știu să aibă bun simț din natura lor finuță. Așa că și-au tras o carte cu reguli, pe care le numesc plini de inspirație “Regulile bunului simț” sau “Cartea bunelor maniere”, că așa sunt ei, manierați și doar cu maniere de o înaltă calitate.

***

[‘țam doamna de n-o mai țiu minte]

***

Totuși, pe departe cel mai imbecil aspect în toată această întreprindere, pe lângă că re-editează această scriere, fiindcă mereu se va găsi ceva care trebuie reglementat cu bun simț, e că ei invocă această carte, o flutură-n în vânt și o consultă – atenție! – când sunt într-o dispută cu un nesimțit. Și, la fel ca ăialalți imbecili, credincioșii fanatici, care invocă Biblia de parcă eu nu pot să nu mă-nchin la ceva fără să citesc manualul de utilizare, cei cu buni simț îmi impută mie retoric, de parcă m-ar durea profund anal: “N-ai citit în cartea bunelor maniere că nu se bagă cineva în pizda mă-sii?”

***