Doamnă, vă pleznesc.

Andrei: Cre’că Cluju’-i singurul oraș din România în care am găsit pizza cu mazăre.
Cristina: Cum, bă? Că și-n Budapesta este…

Dar ce mi se pare mie cu adevărat ironic, tot în Cluj, este că service-ul Trabant (mașina mea preferată, de altfel) se află relativ în vârful dealului Cetățuii, cunoscut și drept cel mai înalt punct din oraș. Ce trebuie să știți e că această culme locală este imposibil de atins cu un Trabant, chiar dacă acesta funcționează, dăramite dacă e stricat. Ceea ce mă face să cred că acolo de fapt nu este un service, căci este, de fapt, o fabrică, de unde le și dă drumul în jos la mașinuțe, punându-le astfel în funcțiune, aceasta păstrându-se până la prima oprire, după care trebuiește căutat un alt deal. Un alt motiv pentru care eu încă susțin vehement că această marcă nu ar trebui să aibă frâne – pentru că oricum nu apucă să meargă prea mult. De ce să o oprești când încă sărăcuța mai are avânt de la primul impuls al producătorului?

Odată am visat că aveam numai un nas…

Pe lângă asta, ce mai este într-un fel ieșit din comun, în viața mea lovită-n coaie – și am dreptul empiric asupra unei asemenea constatări, este că mașina de spălat care locuiește în apartamentul nostru reușete mai nou performanța ne mai întâlnită de a ne – mare atenție! – împuți hainele. Da-da. Nu mă-nțelegeți greșit, ea le spală, cu mențiunea că ies curate, mai puțin că put, scoțând în evidență că tare. Adică igienic sunt corect executate, doară le-a-nvârtit în apă cu detergent vreo oră, excepție făcând detaliul nu tocmai irelevant că duhnesc a mortăciune, într-un fel cumva mai dramatic decât înaintea expunerii lor acestui proces ce-și dorește, printre obiective, odorizarea lor plăcută. Din nu-mi pot explica ce anume cauze, aparatul are totuși aceste succese personale, ce exced intenția primordială a construcției sale.

În urmă cu vreo trei săptămâni, o lună parcă, am găsit PE această mașină de spălat, menționată anterior, un cercel aparținând ăleia cu care este împreunat intim fratele meu, Dacian. Sper din tot sufletul ca întâmplările relatate să nu aibă vreo legătură mai aparentă decât că implică exact aceeași mașină de spălat, ceea ce nu se întâmplă prea des, în două ipostaze ce s-ar dori distincte.

Precum veneam de la vatra părintească după câteva zile de absență, am presupus că dihania sentimentală a lui Moafle își făcută simțită prezența la mine-n bârlog și lăsase anume obiectul, dimpreună cu alte artefacte „uitate”, cu pricina anume de a-l menționa eu de-ndată pe Jeg, precum îmi stă în obicei. Întâmplarea face ca eu să anticipez această intenție mârșavă a nemernicei, motiv pentru care n-am suflat un cuvințel despre aceste fapte. Dar repet și readuc în vedere că acestea se întâmplaseră de cu câteva zeci bune de zile înainte. Iar eu am ținut în mine eroic acest aspect. Problema e că de atunci aia nu a catadicsit să-și adune boarfele, care au rămas neclintite, deoarece eu nu pun mâna pe ele.

În seara precedentă, disputând problema în – din nou – fața Consiliului Berii, care mă lămurește privind asemenea dileme, mi-a fost adus la cunoștință că această tactică, a abandonării părelnice, este binecunoscută și că o folosesc tipologia aia de femei (adică din care face parte și aia, în sine), cu scopul de a-și marca teritoriu.

Moment în care m-am liniștit, deoarece-mi luasem toate măsurile de precauție, pișându-mă preventiv pe toate cele lăsate de fată în urmă, pentru de însemna pe unde-a fost.

***

Stând (precum avem obiceiul) eu și cu prietenul meu Andrei, cunoscut blogăr pe 360 și reputat regizor de filme pe youtube, povesting la un pahar de Internet, a observat dumnealui că o anume personalitate românească, recte Radu Paraschivescu, se aseamănă izbitor cu o anume mutră din audible-urile de pe Yahoo! messenger, pe care eu le urăsc într-atât de mult. Și holbându-ne noi mânzește într-acest fenomen neașteptat, mi se rostogolesc mie ochii peste o altă meclă din audible-uri. Și alta și alta și alta. Până când ne-am zis eu și cu Andrei – oare câte anume fețe cunoscute le auzim zilnic pe net, zăngănindu-ne-n boxe, fie că suntem în pat, fie că suntem în pat cu prietenele, fie când suntem în pat cu prietenele altcuiva… fără că ne dăm seama căci cine sunt ele (audible-urile, bă!)? Și deoarece ne-am zis eu și cu Andrei astea, cum procedăm de obicei când povestim, de altfel, ne-am pus pe cătat.

Ei bine, 18. Atâtea-m găsit. În ordine, de la stânga la dreapta: Ion Iliescu (tătuc), Radu Paraschivescu (old school blogger), Maria Coman (domnișoară), Mihai Dedu (fostă vedetă), Radu Cazan (dramaturg la revista presei), Robert Turcescu (fan Băsescu), Victor Ciutacu (blogger – cu intermitențe), Horia-Roman Patapievici (remarcat în rolul Juliettei), Vasile Muraru și Nae Lăzărescu (stand-up comedians), Oana Zăvoranu (membru PRM), Sorin Ovidiu Vântu (mogul de presă), Mihai Găinușă (creier Cârcotaș), Bebe Cotimanis (macho), Luminița Anghel (o doamnă), Mihaela Rădulescu (fostă soție Bănică), Radu Pietreanu (fost umorist), Dan Capatos (nu știu, da’ seamănă cu audible-ul).