Jurnalul Editorialistic de Groza

… şi mereu frustrat când e singurul de pe tot trotuarul care nu primeşte.

M-am gândit – precum îmi stă în fire şi bine – că ar fi cazul să vă explic de ce “eu am întoteauna dreptate, chiar şi când mă-nşel.” Un slogan pe care-l cunoaşteţi, desigur, cu toţii, face parte din voi, deoarece mă cunoaşteţi pe mine, iar eu fac parte din voi şi, mai ales, mă caracterizează să nu mă înşel niciodată, incluzând când n-am dreptate. De fapt, unii dintre voi vă şi ghidaţi după acest principiu, în viaţa de zi cu zi, doar că în loc de “eu” puneţi “Darius”; simplu, deoarece eu, Darius, zis şi apoziţie, am întotdeauna dreptate, nu voi, decât dacă sunteţi de acord cu mine; în caz că nu sunteţi, nu se schimbă nimic, cu excepţia faptului că eu am mai multă dreptate decât dacă aţi fi fost înţelepţi şi m-aţi fi aprobat; chiar şi când mă-nşel; mai ales şi când mă înşel; de cele mai multe ori mă-nşel intenţionat, doar ca să am întotdeauna dreptate.

Ca un corolar al acestei axiome, tot eu, spre exemplu, nu mă fac niciodată responsabil, ergo vinovat, de ceva. În cea mai mare parte din cauză că nu întreprind vreodată lucruri, astfel încât ele să aibă urmări. Este o procedură de succes, pe care am inventat-o eu şi este astfel construită încât să funcţioneze doar pentru mine. Întregul Univers l-am gândit pentru ca eu să fiu capacitat a nu face ceva, orice. Iar a face nimic este, totuşi, o capacitate de admirat.

De altfel, orice am “reuşit” să realizez până acum a fost total incidental, când eu chiar încercam să mă abţin de la a-mi tulbura inutil augusta-mi lene. Voi aţi insistat, cu sistemul vostru debil de valori, să divinizaţi tot ce ating, iar eu, tot din cea mai pură lene, n-am catadicsit să mă opun, acceptând, deci, pasiv. Şi, de aceea, chiar dacă ceva ar fi ieşit prost din mine – precedent ce nu s-a creat încă – nu ar fi fost vreodată vina mea, motiv pentru care nici nu mi-aş fi asumat-o, cum nici de acum înainte nu mi-aş asuma-o pe ea – vina. În schimb, spirit generos, eu dau vini. Ca să ştiţi şi voi de ce e mai mereu vina voastră, ei bine, pentru că v-o dau eu. Şi, din acel punct, vă aparţine, fiind responsabili de ea. Ar trebui să apreciaţi. Eu dau vini, de fapt, chiar şi dacă nu sunt ale mele. Face şi asta parte din aceeaşi mărinimie ce-mi place s-o practic şi nu s-o afişez. Aici. Pe Jeg. Cu link. Asta-i şi diferenţa dintre a “te face vinovat de ceva” şi “a fi vinovat de ceva”. Prima e prescurtarea de la “Darius te face vinovat de ceva“, iar a doua de la “când nici nu e necesar a fi vinovat de ceva“.

***

Aţi primit vreodată un compliment ce-ncepe prin “În comparaţie cu…“? Pentru că trebuie să ştiţi de şiretlic. Este de fapt o insultă. De exemplu, comparativ cu nişte retardaţi, sunteţi cu toţii nişte cititori excelenţi. Mă rog, nu chiar fiecare dintre voi. Dar în mici grupuleţe, comparativ cu un sigur retardat… Şanse mari, vă zic. Şanse mari! Eu n-am primit niciodată un astfel de compliment, doar vă întrebam. Am dat multe, ce-i drept.

***

Şi am mai descoperit recent despre mine încă o nobilă calitate, anume aceea de a fi refuzat. Trebuie să recunoaşteţi şi voi că a fi respins nu este un lucru uşor, deci trebuie să fie ceva măreţ, aşa cum sunt eu. Nu oricine poate face faţă. Iar eu o fac zi de zi. Nu trec 24 de ore fără să-mi aleg o fată peste măsura putinţelor mele, pe care s-o agasez într-o aşa măsură, încât să nu-mi mai reziste. Adică să nu mă mai suporte. Nu poate lucra justiţia română atât de eficient cât să ţină pasul cu ordinele de restricţie împotriva mea. De aia merge lupta împotriva corupţiei aşa lent. Funcţionarii lucră tură dublă la procesarea plângerilor împotriva mea.

Aşa că se face loc de-un sfat, pentru fete, că la băieţi nu se aplică: cum vă daţi seama că un băiat se preface, doar ca să vă prostească sentimental? Nu se comportă ca el însuşi. De unde ştii că nu e el însuşi, că interpretează un el superior, în special dacă tocmai l-aţi cunoscut? Din faptul că mereu va încerca ceva “prea” superior. Şi va eşua. Şi se va vedea. Limpede. De ce nu se aplică la băieţi? Pe cititorii acestui website contemporan de societate n-o să-i caute vreodată fetele şi cu atât mai mult n-o să se prefacă mai mult decât sunt, ca să-i obţină. În mare parte că nu prea sunt nici ele mare lucru. Dar şi pentru că eu sunt cel pe care-l citesc ei. Cât poa’ să merite genul ăsta de oameni?

***

Am venit iar cu familia la masă în oraş. Adică la un local special amenajat cu mese, unde să meargă lumea să mănânce. Doar că plăteşte în plus pentru că s-a luat cu alai, ieşind din celălalt loc numit casă, cu scopul de a mânca altundeva. Încercăm să evităm cât putem aceste ocazii, nu? În special pentru particula semnificativă “cu familia”. Dar eu nu sunt omul care să refuze mâncare.

Stăm de vreo 30 de minute şi taică-miu evident că n-a ajuns, deoarece vine, mai mult decât evident, direct de la meciu’ lui “U”. Faptul că rezervase masa cu şapte ore înainte, că “venim imediat” nu are o atât de multă relevanţă. Încă n-am comandat, oricum, deoarece banii sunt la el. Dar ne-am umplut timpul povestind cu chelneriţele, care-au venit pe rând, de patru ori, sau făcând pariuri legat de ce-o să comande Carcea ca să fie glumeţ, cum a făcut la restaurantul japonez unde vroia napărat mici, fie dacă o să roage pe bucătar să-i depoziteze în congelator ceva cumpărat în prealabil din piaţă pentru acasă, “că noi nu suntem din Cluj”.

Pân’ la urmă am reuşit să păstrăm o seară normală, în parametrii în care nu m-a pus să fur meniul, ca să-l compare cu ăla de la el de la complex, deşi am stabilit că o să viu într-o zi, când cumpără el o masă şi-un Pro Sportu’, în care să subtilizez la plecare preţiosul document.

***

Iar aseară am fost la alergat, în parc. Nu alergat de ceva, ci de mine însumi. În sensul că trebuia să mă întâlnesc cu una să fugim pe alei, de comun acord, am fugit până acolo cu pauze lungi, am ajuns târziu când ea fie plecase, fie nici măcar nu venise, am stat pe-o bancă şi m-am uitat în gol după care m-am întors cătinel, că-mi întinsesem ceva în talpa dreaptă.

***

Dacian: Ai de capu’ meu, a’ cui îs şlapii ăia?
Darius: A’ lui Sorel, de ce?
Dacian: Ţi-s mari!
Darius: Da, da’ ce buni mi-s.
Dacian: … ş-aia-i drept.

Dacian: Aşa-i ce fain ar fi să găsesc pe stradă aşa, vreo 2000 de dolari? 3000!

Dacian: Cum se face cifra euro?

***

***

[mulţam, Palatkas, pentru poza cu pruncii din faţă de la secănd]