Jurnalul Editorialistic de Groza

ŞTIRI SPĂRGÂNDU-SE: Un fel de concubina nesoţie a lui Gimel a născut azi, pe 27 august, un pui viu, sănătos – în măsura în care e făcut cu Gimel mai sus amintit – numit Daria, fiindcă nu e băiat.

Să o poarte sănătoşi, aşteptăm lăbăreala aia de blog ce-i firesc c-or s-o creeze, pornind de la ba “o poză pe zi, fetiţa noastră crescând” sau “micuţa învaţă să scrie direct la tastatură” ori vreo altă porcărie dintr-asta de marketing.

Sunt deja câteva luni de când frate-miu trăieşte în concubinaj tainic cu fata aia de-o rezistenţă titanică, pe care o cheamă Daria (ulterior: alta decât cea de mai sus).

Se pupă-ntruna deja, iar într-o înţelegere contractuală care aparent convine de comun acord să apară imagini cu ea pe fotoblogul lui tot la câteva poze distanţe, are voie să doarmă la ea acasă şi oare ce alte chestiuni să mai facă, de mi-i şi frică să mă gândesc.

Orişicum, putem spune că le merge bine şi ne bucurăm pentru ei, cu toţii.

Cum, atunci, vă-ntrebaţi, ar fi putut Moafle să îşi trăiască iar copilăria, renegându-mă ca rudă şi dispărând, în condiţiile în care oricum nu mai apărea la domiciliu decât în ceas de noapte, ca să-şi schimbe budigăii?

Totul s-a întâmplat acum trei seri, una dintre puţinele în care l-am surprins în interiorul apartamentului nostru. A ajuns gras precât un porc, semn că aia-l ţine acolo numa’ pă fidea semi-preparată. L-am văzut transfigurat, aproape de nerecunoscut – ceea ce avea pe chip se aseamănă cu fericirea – şi s-a făcut rapid nevăzut în budă, când am intrat în casă.

L-am sfidat, spunându-i să-şi spele după el, după ce se spală chiar pe el. După care a sunat-o pe cumnată, să-i spună că vine de urgenţă, fiindcă nu mai rezistă cu mine, de când i-am mutat ciorapii de pe canapeaua oaspeţilor, pe patul său, în speranţa că ne va mai vizita vreodată cineva. Şi dus a fost.

De atunci, n-am mai aflat de el. L-am sunat o dată, a doua zi, să-i spun că-l caută tatăl nostru comun, însă mi-a respins cu răceală apelul. De atunci s-au scurs mai bine de 48 de ore.

Am spălat singur după el în budă, crezând că am să-l înmoi. Nu ştiu dacă a mai trecut pe la noi, cât lipseam eu. Aflu de la amicii mei, Tudor, că ne-am certat. Pentru că au vorbit şi asta i s-a spus.

Văleleeeu. Folosesc această oportunitate să fac un apel sincer dragostei de frate şi respectului faţă de familie şi să rog public întoarcerea celui de mult plecat, acolo unde îi este locul – acasă. Cu tăt cu boarfă, dacă-i absolut necesar.

Mai ales fiindcă trebuie spălat aragazul, pe care n-a mai pus folie de aluminiu, ca să nu se păteze şi să fie mai uşor de curăţat.

***

Pamfil cel de pe corp este final. Tatuatoarul i-a făcut ultimele haşuri, iată, priviţi:

***

Să rămânem, vă rog, în acest registru al fraţilor şi prietenelor lor, însă de această dată să ne referim la relaţia disfuncţională pe care o am eu cu iubita mea (pe care aţi disputat-o fără de concluzie mai încoace).

De când aceasta din urmă, cea căreia eu îi port sentimente, s-a dus pentru două săptămâni într-o excursie în altă ţară cu fostul ei prieten (ştiaţi, nu?, bănuiesc, acest detaliu), am avut timpul necesar să efectuez diverse testări asupra sinelui însuşi, pentru că trebuia să-mi petrec cumva vremea de dor şi jele ce urma să mi se deschidă.

Eu, mă ştiţi, sunt un tip fidel – a zis şi Artpi – eu nu mă pot uita în dreapta şi stânga, decât poate la un cur, două, da’ altfel la nimica, fiindcă am un ţel şi sunt dăruit cu o admirabilă determinare. Dacă ţiu la una, o fac cu încăpăţânare aproape prostească. ÎNSĂ! Mi s-a părut oportun să-mi supun la cele mai grele încercări rezistenţa masculină, ştiind în spatele capului meu că nu-mi doresc oricum altceva, că-mi place ce-mi doresc deja, în timp ce în faţa aceluiaşi cap se unduiesc acele atâtea – să le zicem – buci, despre care vă relatam mai sus.

Am optat totuşi, să nu fie necesar să îmi atârn greutăţi ghiulea de scrot şi să mă filmez, că uită ce durabilitate masculină, în acest sens (deşi pierce tăt îmi fac, nu vă împacientaţi), în tentativa de a mă forţa pentru o autoverificare a anduranţei, ci să fac o analiză mai mult psihologică, pentru a-mi vedea limitele: să încerc să obţin (deşi nu aveam nevoie, deci fără să utilizez în vreun fel) un număr de două fete, cu care ştiam sigur că nu am nici o şansă. Ca să văd. Deci cineva de neachiziţionat. Două imposibilităţi. Să mi le aleg şi să dau peste cap sistemul de valori al lumii.

Rezultatele au fost incredibile. M-am trecut prin această provocare într-o măsură fiindcă vroiam să-mi îndrept atenţia spre altceva decât nostalgia îndepărtării (evident geografice şi urmează să vedem dacă relaţionale) de prietena mea, concentrându-mi eforturile către două exerciţii, iar într-o altă măsură fiindcă ăstea două sunt uimitor de faine, ştiţi? Împreună şi luate separat.

O să rămâneţi perplecşi: a mers. Cu ambele. Împreună şi luate separat. Nu intraţi în supoziţii carnale, intenţia nu era să le fut (împreună şi luate separat), decât poate dorinţa stăvilită, însă situaţia nu s-a concretizat, deşi era o oportunitate viabilă. O să găsiţi ieşit din comun cât de repede degenerează lucrurile, dacă scopul e să NU faci ceva.

Şi să nu credeţi c-am folosit vreo strategie foarte alambicată. De pildă, cu una a rezonat faptul că ea e într-o relaţie oglindită cu a mea. Nu am plănuit nimica, nu-i stricam io iubirea ei cu mâna, ca să-mi iasă mie ceva, cum fac, de pildă, cu a mea, doar că fără să-mi iasă nimic. Doar s-a nimerit. Şi, pornit de la aia, sămânţa răului a rodit într-o înfiripare fără de tăgadă.

Am ajuns să stabilim în mod clar că eu şi cu ea trebuie să fim un cuplu. Şi am căzut de acord în privinţa tuturor aspectelor acestui aranjament, stabilind toate detaliile până în cea de pe urmă clipită a înfăptuiri acestui plan. După care… sfârşit. Nimic!

Cu aialantă, mult mai complicat: ea nu vroia să fie cu nime’. Nu era cu nime’ şi nu vroia să fie. Întrezăriţi vreun proiect mai complicat? Nu. La fel, fără vreun joculeţ tembel şi meschinării bărbăteşti, i-am explicat situaţia mea, i-am exprimat deschis şi amănunţit intenţiile mele, i-am adus argumente care să îmi susţină iniţiativa. Iar ea a analizat, recunoscând că nu există vreo greşeală în raţionamentul meu. Acceptând că bine, să fie cum spun eu. Din nou, n-am închis nimic factual. Era doar o teorie, ce s-a demonstrat.

Planul următor e să le unesc într-aceeaşi relaţie. După care cel mai probabil o să le las să fie împreună doar ele, formând astfel ceva frumos, pornit din nici un interes personal, ci doar bucuria să le văd alăturea, ferice. Despre asta, în funcţie de cum ar merge, vă mai povestesc…

Voi vă daţi seama? În felul ăsta, poţi intra la o facultate, dacă îţi propui să n-o frecventezi. Poţi obţine o slujbă, doar dacă îţi pui în cap să nu te duci încă din prima zi la serviciu. Ca să nu mai vorbim de tot aproape-sexul din lume, cu oricine! Totul ţine de o diferenţă de perspectivă, iar atunci cine ştie câte poţi face, cu condiţia să nu faci, de fapt, nici una!

***

Iar aici, îndeaproape.

***

Deci tolomacul inimaginabil şi neîntâlnit de Călin, şeful meu direct, deci îl cheamă Călin Crainic, să-l scrieţi cu numele, ca să crească pe găsiri în motoarele de căutare, să ştie toţi, să vedeţi ce-a făcut, în locuinţa sa, în timpul liber, unde nu mi-e şef, deci pot să spun: prima dată, că şi-o luat o ustensilă din aia futuristă, de făcut pită de casă, ca să o aibă el la el acasă şi să facă pită cu ea, acolo. Să mănânce sănătos.

Măgăoaia arată precum o fripteză, în care, conform descrierii lui de director de creaţie articulat, citez, “se bagă aşa, ca o pizdă… că jos îs – uită-te, prostu’, să-ţi arăt – o elice, cam atâta şi în pizdă pui toate, apă, făină, drojdie, petrinjei şi aia le amestecă, că tre’ să crească, că apoi o coace“. Aţi pătruns, da?

Aşadar, cam aşa cumva. Bine, da’ cât durează. 4 (PATRU) ore! Şi de ce nu îşi ia de la chioşcu’ cu pită pe vatră, întreb eu, frapat. Că îi mai bună, îi sănătoasă, cu făină integrală. Or la chioşcul cu pită pe vatră nu este din făină integrală, degeaba dau eu din cap că ba da, că el este adânc implicat în industria panificaţiei la domiciliu şi el ştie.

Însă, în al doilea rând, după agregatul domestic, pentru pâine din făină integrală ştim că este nevoie de… desigur, făină integrală, care să găseşte în comerţ. Totuşi, cea mai bună soluţie, în concepţia lui Călin, fireşte, este să-ţi faci singur făina, că ea nu creşte în copaci. Ci se obţine din grâu. Cum? Având o moară.

Pentru că, da, Călin şi-a cumpărat moară de apartament, a dat pe ea 12 milioane şi “ştii ce gre’ îi?!“… susţine Călin. (Ulterior a-ncercat s-o spele, că de fapt doar 9. Da’ a fost 12.) Cum altfel să-şi facă făină integrală din grâu, direct, pentru fripteza lui de făcut pită-n casă, direct? Doar nu şi-o lua o moară pe vânt, în afara oraşului, către graniţa cu Sălaju’. În week-end urmează să ne colectivizeze de prin firmă, să mergem la el pe balconu’ dinspre soare, la plivit, că vine luna lui răpciune şi, pe lângă culesul viei din debara, tre’ să semănăm în sufragerie.