Jurnalul Editorialistic de Groza

Azi am decis că-mi fac asigurare. Am hotărât acest lucru simplu în urma unui proces decizional bine gândit ieri, când Bobby mi-a salvat viaţa de ameninţarea a 20 de kile de reflector producţie sticlă în mască metalică, care se-ndrepta – bine intenţionat pentru un obiect mânat de forţa gravitaţiei – spre capul meu, producţie proprie. E nevoie pentru ca cineva să scoată un ban de pe urma încetării mele din viaţă – asta am realizat, iar Bobby s-a grăbit să oficializeze sub legea cobelii că „urmează un an plin”. De accidente, negreşit.

Este ciudat că abia 2007, aflat doar la mijlocul primului său semestru, are de gând să îmi rezerve episoadele finale ale vieţii, în care scenariul dictează să mor în urma unui preludiu de neplăceri fizice, să le zic aşa, mai mult sau şi mai mult stupide.

Acest lucru – că 2007 etc etc. – este straniu având în vedere copilăria mea…

De la frageda vârstă de 6-7 ani, eu şi fratele-mi mai mare, dimpreună cu restul copiilor de la scara noastră, precum şi cele învecinate, ne jucam cu o dezinvoltură ce friza prostia prin fundaţiile celor trei bănci care se aflau în construcţie cam pe toată perioada prunciei noastre, până hăt departe, când începeam să realizăm că trupşoarele noastre nu sunt în deplină siguranţă printre hăurile cu var nestins, prăpăstiile cu fund de piroane şi tije fier-beton înalte de câte-un metru sau pe schelele ce făceau şubreda legătură-ntre etajele neterminate. Aparatele de sudură lăsate cât-colo, pe care le găseam urmărind prin beznă cu degetele încă umede de emoţie firele neizolate, pornind de la panoul de curent deschis, unde spărgeam cu barosul de oţel diodele până săreau scântei… sunt doar câteva dintre pericolele ce ne ameninţau cu moartea şi schingiuirea la literalmente tot pasul, pentru că nu călcam prin locuri în care n-am putea păţi nimic.

Bun, şi când eram eu caştoc făceam o grămadă de năbădăi, care sunt ferm convins că erau doar un biet antreu la ce urma şi încă urmează să mi se mai întâmple. Fiind mititel, am făcut piatră la rinichi pe motiv că nu întrerupeam jocurile poroboace pentru a urina şi mă târam cu ambiţie pe jos sau stăteam pe rece. După ce-am scăpat de asta, printr-un tub băgat în curu-mi şi alte metode medicale, nu mai ţineam pişu’. Îmi amintesc perfect de când jucam ascunsea şi, la vârsta de vreo 7 ani, m-am pus puţin pe pauză, m-am pişat intenţionat pe mine, pentru a îndeplini toate condiţiile, adică atât continuarea jocului, cât şi atenţia sporită acordată stării mele de sănătate, după care am reluat jovial de unde-o lăsasem, mult mai uşurat.

La fel de limpede rememorez cum ne făceam cetăţui în curtea muzeului de lângă bloc, din baxurile de bolţari aduşi pentru construirea unei aripi noi a clădirii, după care ne băteam aruncând o echipă într-alta cu BUCĂŢI DE CĂRĂMIDĂ! Sau ne urcam în castanii cât clădirea şcolii, prin scripeţi şi sisteme complexe de alpinism, alcătuite din fâşiile de rafie cu care erau legate calupurile mai sus menţionate, precum şi alte cuie şi piroane ruginite scoase de prin scândurile ce se găseau la faţa locului – toate astea, desigur, când nu eram ocupaţi confecţionând bombe artizanale cu carbit.

Împărţeala ierarhică prin cartierul meu, care includea şi celebra Curtea Gunoaielor, adică un fel de spaţiu de joacă/parcare/loc pentru ghene/aprovizionare la patiserie, se făcea în trei mari şi cuprinzătoare categorii:

- cei de vârsta mea sau mai mici, denumiţi sugestiv „micii”;

- cei de vârsta fratelui meu sau mai mari, denumiţi prin analogie „marii”;

- Bogdan, care locuia peste drum, la casă, având peste 20 de ani şi un câine Rex, de aproximativ aceeaşi vârstă.

Micii (cronologic, de la cel mai tânăr): Raisa, Sandra, Anca, Geta, Orşi, Cristi, eu, Paul, Dani.
Marii (cronologic, de la cel mai în etate): Dane Pici (înălţime), Sergiu Mare, Andrei, Didi, Radu, Sergiu Mic (mai mic decât Sergiu Mare, dar dintre mari, nu mici), Dragoş, Andrei Zah, Ramona – sora lui Dane Pici, da’ ea era puţin mai… dezinvoltă sexual, să spunem, şi nu prea petrecea timp cu noi, cred că doar Bogdan s-a bucurat cu o ocazie sau două, de unde şi prietenia strânsă dintre el şi Dane, care ne bătea de ne strica şi se îmbrăca în ninja, că se uitase prea mult la desene cu ţestoasele ninja şi ne-a terifiat din scara blocului când mergeam acasă cel puţin vreo 2 luni la rând, până ne-am dat seama cine era.

Vă pot povesti multe din anii mei cei frumoşi, de început. Despre cum Dacian şi Andrei l-au prins pe Cristi în curtea şcolii şi, pe cine-ştie-ce raţiuni judecătoreşti, au decis să-l bată cu urzicile peste picioare până l-au lăsat lat, tremurând şi alergic. Tot cu Cristi am spart cu orice-am avut la îndemână un zid al clădirii Transilvania, monument arhitectonic al oraşului, convinşi că de partea cealaltă a cărămizilor era un metrou secret. Dar, dezamăgire, pe cealaltă parte a cărămizilor era doar o amărâtă de staţie de taxi.

Sau despre cum treceam de pe un balcon pe altul, pe balustrada exterioară, fără-ndoială. Sau cum mă curentam în întrerupătorul de la buda şcolii, al cărei sistem de luminare consta în două sârme ieşind din perete, conectate la o sursă de electricitate. Într-o iarnă, mergând spre grădiniţă vioi, la vreo -5 grade, am căzut până la sub-braţ într-o gură de canal plină cu apă, acoperită de-o pojghiţă subţire de gheaţă. Nu m-am întors acasă, de frică să nu ies bătut, iar acea zi mi-am petrecut-o îmbrăţişând tandru caloriferul, până m-am usucat de tot şi am putut să plec. Sunt convins că m-a ajutat mult la rinichi.

Dar nu. N-avem timp să vorbim aici despre toate acestea, sesiunile de colectat cărăbuşi ce putrezeau apoi pe sub dulapuri, cum făceam tarte din nămol pe frunze de nuc, pe care i le serveam bunicii peste cap, dacă nu poftea să deguste, despre portarii de la toate instituţiile alăturate, cu care eram prieteni la cataramă şi ne lăsau să ne uităm la pistol, despre cum escaladam gardurile de sârmă ghimpată, furam din piaţă, incendiam, spărgeam farurile la toate tirurile sau autovehiculele cu număr străin, deschideam toate maşinile din parcare cu un creion, jucam pereţel până căpia unguroaica de la etajul 1, căreia-i aparţinea (pereţelul), jucam Perfecturi, ne dădeam cu sania în trenuleţ de câte 20, ne suceam vertebrele la lapte-gros şi alte cele. Nu, nu este vreme de toate istorisirile. Vă voi depăna despre situaţia mea şcolară.

Eu aveam o învăţătore în clasele I-IV de care eram absolut terifiat. Sunt convins că vă regăsiţi şi voi în această instanţă surprinsă de mine, cu micul detaliu lipsă că voi aţi avut altă învăţătoare, nu a mea.

Învăţătoarea mea se aştepta la totul de la mine. La acea vârstă eram deştept, dar nu îndeajuns cât să îmi dau seama că tre’ să-mi inhib această pornire şi să aleg să fiu în schimb prost şi fără responsabilităţi, pentru a nu fi o victimă. Învăţătoarea mea era catalizatorul coşmarurilor mele şi, mai grav decât asta, învăţătoarea mea era prietenă bună cu maică-mea.

Astfel, făcea vizite regulate învăţătoare-părinte la mine acasă, unde regulate se raporta la zilnic. Când aveam ore de la 12:00, mă trezeam cu doamna lângă mine – ÎN CASĂ – la ora 9:30, chirăind că nu mi-e făcut patul.

Sunt convins că prin aceste metode naziste îmi urmărea binele şi am ajuns apoi să ţin foarte mult la ea. APOI. Nu şi atunci, la momentul oportun, în vremile vitrege ale iadului în care mă obliga să vieţuiesc, pentru că moartea nu era o opţiune.

S-a ajuns la o situaţie într-atât de dramatică încât prin ultimul an am clacat. Într-una dintre rarele vizitele în care chiar anunţa că va veni şi nu răsărea din parchet lângă mine, în propriul apartament, nu am mai rezistat.

Scenariul stabilit de către tartorii copilăriei mele – care era s-o aştept eu cuminţel, fără să mănânc işlerele din vitrină, cu care s-o servesc când ajunge, iar apoi s-o întreţin până la revenirea mamei, prietenă-sa – nu prea potrivea cu fobiile patologice dobândite pe durata şcolii primare.

Planul a fost repede deturnat: NU, nu urma să aştept cuminte, NU, nu urma să răspund la nici o sonerie şi nici să întreţin pe nimeni. Era momentul rebeliunii.

Această revoluţie s-a desfăşurat în cea mai mare linişte, între orele 13:00 şi 21:00, ascuns în remorca din spate a Aroului tatălui Getei şi al lui Dragoş, parcat strategic în spatele blocului, cu vedere spre strada pe unde urma să vină căpcăuna. Acolo au făcut vecinii cu schimbul, stând cu mine-n remorcă să nu mă plictisesc, până pericolul părea să fi trecut.

Părea, deoarece nu trecuse, evident. Rupt de foame şi oboseală, am încheiat protestele tacite la lăsarea întunericului, când am decis să merg acasă şi să mă înfrupt cu prăjiturile ce pe nedrept ar fi putut să ajungă în burta celeia care eram convins că venea să le mănânce cu tot cu mine.

Şi am ajuns deci acasă, am sunat-o pe mama mea şi am obţinut aprobarea. Iar în clipita în care buzele mele puteau să atingă prima prăjitură, s-a auzit în bătaia în uşă. Numai Diavolul poate sincroniza aşa lucrurile, iar dânsa ERA Diavolul.

Dar asta fost nimic pe lângă ce a urmat. Precum bine ştiţi, în clasa a V-a se trece pe sistem gimnazial, unde scapi de-nvăţătoare şi dai de profesori. Eu? Vezi de treabă. Doamna mea învăţătoare ne-a dat teme de vacanţă pentru vara din ultimul an de şcoală primară. Pentru anii în care NU ne mai preda. Ideea era să „conspectăm” în caiet „lecturile suplimentare”. Evident că nu făcusem nimic, fiind un rebel… Asta până mai rămăseseră vreo 3-4 săptămâni de vacanţă, când m-am întâlnit cu învăţătoare pe stradă şi m-a luat la întrebări. A rămas că mă mai verifică de câte ori ne întâlnim. Din acel moment nu am mai ieşit din casă până a început şcoala. DELOC!

Nimeni nu a pătimit precum eu în anii fecioriei. Nici unul dintre voi nu ştiţi cum e să trăiţi un calvar, acele clipe de caşmir în care ţi-e frică să ieşi pe stradă să nu dai nas în nas cu TEROAREA!

Aceste momente, viaţa însăşi şi halul în care am ieşit le datorez părinţilor mei. Şi Moafle la fel (care evident că a avut o zână de învăţătoare). În albumu’ de mai jos, eu mic şi mai blond, el mare şi mai brunet. Faceţi voi diferenţierea. Ăla cu aură în juru’ capului îs eu.