Jurnalul Editorialistic de Groza

Ne-am burzuluit ca nişte babe prea pieptănate când ogorul frumos cosit al blogosferei româneşti a fost înecat de “buruienile jurnalistice”, care veneau să “ne fure” nouă păşunile fertile… Am stat pe e-uliţele sătucelor noastre .ro, rezemaţi în tastatură sau în faţa unui pahar de ad-sense, prin birtuţurile îmbâcsite şi gâtuite de bannere, de care ne bucurăm ca „magazinu’ mixt”, când primeşte firma luminoasă de la Coca-Cola şi-am behăit ca nişte capre nemulse îndeajuns, când au venit politicienii să ne “otrăvească” izvoarele noastre nesecate de înţelepciune, din care publicul educat – de la 12 la 14 ani – ce ni l-am format, bea cu nesaţ cultura ţăranului din Spania, a ultimelor silicoane de prin ţâţele vedetelor şi – dacă se poate şi nu ne cade netu’ de cartier că downloadăm prea mult porn – a celor mai recente bârfe telenoveliste de pe la constructivele paranghelii de blogări.

Iar ieri, când ne-am întâlnit faţă-n faţă cu deja a doua tranşă de reprezentanţi din clasele cotropitorilor şi hegemonilor de mai sus, ne-am făcut, ca un întreg comunitar ce ne place să ne considerăm, de-o nouă şi amară cacao.

Nu zic că n-a ieşit bine. Ba din contră: totul pare de căcat doar fiindcă aşa şi este… Totuşi, mulţumită lui Horea Badău (de la Asociaţia Consumatorilor de Media, care nu este cum vorbeşte ţaţa-n piaţă, e probabil primul care a organizat ceva cu adevărat direcţionat spre o anume discuţie concretă, care să mai iasă un pic din blogo-bulă), imaginea s-a limpezit un pic. Scopul întâlnirii era să aflăm un lucru, două şi să mergem de acolo cu nişte concluzii trase. Şi am plecat cu câteva destul de usturătoare. Pentru că reprezentanţii noştri „de vază” din blogosferă nu ştiu folosi o ocazie cu destul de mare greutate şi multe eforturi (ale altora) oferită (pe degeaba), pentru a pune nişte întrebări coerente unor persoane în care agaţă tot timpul – uneori poate pe bună dreptate dar…- fără să fi fost vreodată la aceeaşi masă. Pentru că numele (foste-)mari ale blogging-ului se fosilizează şi ramolesc, ca în orice alt domeniu infect care îmbătrâneşte, pentru că ceea ce putea fi o referinţă relevantă pentru cei ce într-o zi vor întruni o adevărată blogosferă devine acum o jenantă glumiţă, spusă pe la budă, că te-ai face de râs s-o citezi pe undeva. Pentru că Zoso, despre care aş estima că se poate cu lejeritate compara cu tipologie de Michael Jackson (din prisma întregii evoluţii luminoase, până la declinul tragic al personajului) la care ne raportam până-n acest moment din orice punct de vedere, devine un reper tot mai des menţionat doar ca o etichetă cu multe E-uri. Pentru că blogării „tineri” nu vor începe în forţă, cum o făceam alţii înaintea dumnealor, ci direct fleşcăiţi, cum au ajuns cei de la care iau exemplu.

Politicienii de aseară, aşa hoţi, parşivi, mincinoşi, prefăcuţi şi oportunişti precum îi definim fără drept de apel (şi putem foarte bine să avem dreptate), ne-au tras fluierând o lecţie de acţiune şi reacţiune. Pe care o şi meritam. Pentru că n-au sărit să-nţepe pe cine-au apucat, cum li s-a pus un microfon în gură, să zic aşa, cum au făcut în schimb nişte prea-puţin-băgaţi-în-seamă ce-au prins un loc pe scaun. Pentru că, spre deosebire de ăştia din urmă, au ştiut să răspundă inteligent (indiferent de valoare de adevăr a spuselor) la nişte întrebări de grădiniţă, puse de la un nivel de copil debil, exact la fel ca al jurnaliştilor despre care ziceam că-şi merită imaginea de vai de dumnealor. Degeaba chirăiau ameţiţii că „să renunţe la învechitele discursuri”. Toate prostelile-„bombe” aruncate cu două mâini, ca o mingiuţă spartă-n în curtea şcolii, erau ridicate cu două degeţele şi zvârlite galant înapoi în meclele perplexe stimaţilor blogări, unde explodau într-un puturos fâs. Pentru că avem impresia că vorbim cu nişte pensionari în staţia de autobuz, pentru că nu ştim să ne dăm seama de lucruri simple, cum ar fi că un om versat se pricepe să ascundă ce ştie şi să folosească atunci când îl interesează, că un om priceput nu se agită ca un titirez şi dă drumul la artificii cum e un reflector pe el şi pentru că ne speriem ca nişte potârnichi de câte ori suntem puşi în situaţia să concurăm cu cineva. Pentru că totul pentru noi e un concurs şi-o întrecere stupidă… Pentru că suntem mai varză decât rakott káposzta.

N-am vrut să-mi formez opinii „din auzite” despre prima întâlnire, cea de săptămâna trecută, cu jurnaliştii, dar acum, după asta cu politicienii, la care-am putut participa şi gândind prin analogie, o să emit următorul raţionament: dacă nişte copii cu domeniu şi hosting (când copii am remarcat că se poate apropia cu nesimţire de 30 de ani) au în gând să spună şi ei o vorbuliţă, cu pretenţia de-a fi ascultaţi, trebuie înainte să înveţe măcar să atace, fie şi cu rea intenţie, până să-şi permită să critice sau, mai mult, să aibă impresia că îşi şi impun ideile prost concepute şi tembel formulate.

Motiv pentru care îmi întăresc convingerea de dinainte formată: suntem prea mulţi care suntem în acelaşi timp prea ”mari” şi prea plini de noi înşine, doar pentru că am luat câte-un tricou gratis la un concurs, pentru că a strănutat cineva numele nostru la TV sau, mană cerească, am fost linkuiţi pe cine ştie unde. În timp ce există alţii care nu-şi corcesc blog-roll-urile între ei sau puşti de 15-16-17 ani care scriu pentru colegii de clasă lucruri pe care unii dintre „consacraţi” şi cititorii lor veniţi din cele mai dubioase direcţii nici n-ar fi capabili nici să le rumege…

[pentru cine vrea poze, s-a dat Zoso în stambă cu aparatu’ pe acolo, iar rezultatele se găsesc aici]