Jurnalul Editorialistic de Groza

[înainte de toate, să nu pierdem din vedere…]

Sorel Mihai: “Lu’ Piticu nu îi merge netu’, Zoso e cu sacu’ de dormit la Hilton, că e rolinstons, deja viaţa e mai bună…”

Dan Constantin, într-o discuţie despre tineretu’, viitoru’ ţării, exprimându-şi scepticismul: “Auzi, da’ se poate dormi într-un iPod?”

Taică-miu are o obsesie: mă anunţă că tre’ să-l reprezint cu diverse ocazii, gen nunţi, botezuri, înmormântări, doar că mereu cu o clipită înaintea evenimentului şi de cele mai multe ori când sunt şi cel mai îndepărtat spaţial membru al familiei de locaţia ce tre’ s-o onoreze EL cu prezenţa. Pe lângă că nu-mi cunosc aproape nici o rudă. Apoi, fără excepţie, după ce-am venit cu ştafetă de şalupe, motorete şi cămile sau planoare, organizate să mă ia de prin deşerturi sau pe unde mă preumblu când prezenţa-mi este necesară altundeva, după ce-am ajuns la vreme… treaba s-a amânat. Ba că s-au mai gândit mirii, ba c-a mai zvâcnit mortu’. Da’ evident că tot io tre’ să mă duc, doar că „s-aştept”.

Aşa că mă simt bine în postura de dependent de Jeg într-o singură circumstanţă: nu când fac live-blogging din faţă de la TNB, în timp ce Băse ba-şi dă, ba-şi ia demisia, nu când dorm rezemat de-o cabină telefonică, să-i prind pe Rolling Stones într-o poză mişcată cu telefonu’, nici măcar când vin să văd cu cât au crescut dolăreii per click sau îmi sun prietenii de la mare să-mi verifice traficul… ci când mă-ntorc niţel pilit de la o nuntă de după-masă, cu un carnet de chelner doldora de fragmente scrise cu pixu’ pe genunchi, ca să-mi amintesc cum a fost şi să vă povestesc vouă. Când stau prăvălit în nişte chiloţi care la rândul lor abia stau pe mine, când mai bine fac ocluzie intestinală decât să merg la budă până nu public, când, la sfârşit, put a propriul meu proaspăt şi călduţ blog.

[Dacian (care-a reprezentat familia la o altă nuntă, în paralel) tocmai şi-a dus la gură un pahar ce i l-am adus din Spania şi a ridicat întrebarea: “Îmi stă bine?”]

Să-ncepem, aşadar… Azi (deci ieri) mi-am lămurit următoarele dileme existenţial-sufleteşti, în ordine: de ce nu dansez; de ce nu port maieu pe sub cămaşă; de ce trec pe bere fără alcool când simt nevoia să socializez cu cineva; de ce trebuie să-mi iau cameră de filmat şi 14 baterii, pe care să mi le ataşez medical în locul a câtorva organe pe care oricum nu le folosesc (lăsând desemnarea lor la libera voastră imaginaţie zburdalnică); de ce nu m-am însurat şi, în principiu, n-o s-o fac nici în viitorul apro îndepărtat, decât în mare taină, cândva, după ce-mi vor fi murit toate rubedeniile de la al XII-lea grad încoace şi undeva unde chiar soţia are şanse mari să nu fie invitată.

Am avut o generoasă viziune cu ocazia preafrumoasei împletiri de destine desfăşurate în incinta Motelului Burj Al Gilău, situat în staţiunea luxuriantă cu acelaşi nume, apendicoasă Clujului, mai exact pe malul lacului ce nu pot estima că s-ar numi oricum altfel decât „Lacul Motel Gilău”, depinzând regional desigur de celălalte localuri presărate pe toată lungimea lui, a cărei invitaţii (la nuntă, nu lungime) am avut bucuria să o onorez în numele familiei Groza, ai cărei membri erau demarcaţi teritorial în zona Transilvaniei, pe la mai multe alte similare happening-uri).

De acum înainte nu vreau să fiu altcineva la nuntă în afară de (a) macho-ul cu dantelă de puşcărie ieşindu-i de sub cămaşa albă de puta madre trafficante SAU (b) balena ce nu-şi încape în rochie. De ce? Pentru că este ultima speranţă rămasă de a mai participa la orice fel de distracţie într-un asemenea scenariu. Ce poate fi mai frumos (în afară de dansul mirilor, desigur) decât un csardas între aceste două personaje? Ce DJ spiritual? Ce taraf? Ce staroste care uită Tatăl Nostru de patru ori la rând? Tot ce-ţ’ tre’ la nuntă e ăştia doi şi „Maestre, banda!”. Şi ce e mai ironic decât că motivul încrucişării acestor două specimene este compătimirea reciprocă şi nu de sine?

Păi, ce s-a ales de nunţile astea, când cei mai puţin enervanţi au devenit copiii ce fug ca apucaţii şi varsă tortu’? Unde sunt reuniunile familiale de la care scăpai uşor cu abia câte-un mozol de la toate băbuţele din sat, un „Tu eşti a’ lu’ Mircea, ’şe-i, oaaai, tăt îi tatî-so, ia, Lenuţă, cum îi tăt tatî-so, tu eşti Dacian, nu?” şi puteai să-ţi ridici caserola cu prăjituri, pălinca şi să pleci.
Între alte observaţii… cu riscul de-a o jigni pe Mirmen, da’ nu mai suport: ştiu că „se poartă” la Gyongy la salon, da’ a avea vegetaţie pe unghii (cu excepţia în care e reprezentată de floricele Jeg, negre şi roşii) nu aduce oare un pic a nişte probleme severe de igienă? Totuşi, să ai ferigi între deş’te nu dă tumna bine.

Apoi… cam câtă ambiţie să ai în general, în viaţă, astfel încât singura ta aspiraţie să fie să ajungi frumoasa nunţii, după care să te simţi împlinită? Toate gătitele astea, cu ochelarii lor Gucci, să nu le intre aerul condiţionat în ochi, ce altă grijă au? Să iasă-n evidenţă dintre coţohârle…

Ş-atunci cum să nu aplauzi cu ambele mâini deasupra capului, într-o cămaşă închisă la culoare, dansând pe Jaga-jagga, pe 45 de grade la umbră? Cum să nu dansezi în general, când muzica e furată după melodii deja furate? Cum să nu joci pe re-make-uri făcut DUPĂ şi nu DE Zambo Jimmy?

Şi, la sfârşit, ce altceva să ceară nuntaşii la nănaşi, ca să dea mireasa înapoi, dacă nu „o mărire de salariu la băiatu’”, respectiv „o roată de rezervă pentru Alpha Romeo de acasă”?

***

Tudor a mers în week-end la bazin. Şi s-a scufundat în apă, iar chiar jos, sub apă, unde se adună şi omogenizează grăsimea, mucii, sebumul, ceara de urechi şi jegu’ tuturor clujenilor cu reducere de studenţi pentru ştrand, trona scris cu degetul un patriotic: “Muie C.F.R.”.

(nu, încă nu e chefu’ Jeg, doar recolta de cadouri)

Marş înapoi la capu’ de articol!