Bă, tu să-mi dai banii!

sari la comentarii

Am ales titlul acesta fiindcă acest articol e mai materialist, eu fiind mai materialist – în primul rând, îmi datoraţi mai toţi bani, măcar moral vorbind, dar cu precădere cei care aţi achiziţionat articole vestimentare la licitaţia recentă şi, în al doilea rând, pentru că am făcut un pariu, vorba aia, mai mult cu mine însumi, pentru că cel care s-a legat cu mine în această prinsoare va pierde cu umilinţă! Da’ aflaţi voi pe parcurs la ce mă refer…

Nu c-ar trebui să mă justific eu vouă, scârbelor. Dar am o inimă de aur.

***

Să vedeţi. Mi-am pierdut paşaportul pe care îl foloseam ca să mă identific pe sine până acum, când iată, nu mă mai cunosc. Până acum sau cel puţin de când mi-am pierdut buletinul, pe care îl foloseam iniţial în acelaşi scop.

Fiindcă nu mai am cu ce mă legitima cu altceva, în afară de bonuri de masă, dar aia nici nu îmi permit, financiar vorbind – să păstrez un bon de masă mereu, pentru asta – am hotărât să merg la Zalău, singurul loc din lume unde ţi se pot trage în chip poze digitale, ca să ţi se facă o nouă carte de identitate. Fiindcă la Poliţie absolut fiecare element de aparatură este atent separat de un altul, să nu cumva să se atingă şi să comunice, nici din greşeală măcar, prin vreun maţ sau prin neant, aievea, sau, mai rău – ferească, să se conecteze la Internet şi să trimită ceva util.

Că m-am dus, asta nu-i nici o problemă. Mai ales pentru că măcar mi-am şi găsit paşaportul pe drum. Paşaport care era la mine, în ghiozdanul cu care mergeam şi care, dacă ştiam, mă făcea să nu trebuiască să mă duc. Or eu eram deja dus, ca să se întâmple chestia asta. Deci asta n-ar fi ceva deplasat.

Că m-am întors, însă, asta a fost mai dificil. După ce-am făcut ce nu trebuia de la bun început să mă duc să fac, am venit. Am venit dimineaţa cu o… să-i zic maşină. Marca o ştiţi sau, dacă nu, o puteţi presupune. În… am convenit că e o maşină, era ceea ce s-ar putea numi, dacă ar fi întrunite condiţiile, un şofer. Ceea ce nu se poate suţine c-ar fi fost. Întrunite.

Acest şofer, ca să fim indulgenţi, tindea nu foarte promiţător spre o fiinţă aparent umană; cu aspiraţii bune, de altfel, că avea forma necesară, dar fără prea multe speranţe.

Iar nedefinita creatură încerca fără întrerupere să îmi comunice nişte amănunte cu care eu, omul, nu aveam nici o legătură. Şi reuşea, pentru că, timp de o oră şi jumătate, am fost expus necontenit la ele. Consider că ar fi doar just ca şi voi trebuie să le asimilaţi, din empatie faţă de mine, însă nu am spaţiul necesar pe server ca să reproduc în întregime debitul şi, cum prea bine surprindeam şi mai sus, sufletul meu e mare, greţoşenii ce sunteţi.

În general, lighioana auto nu vorbea în propoziţii, ci în cuvinte lungi, care, dacă respira, ar fi fost nişte sintagme poate inteligibile, însă aşa erau doar o suflare continuă de silabe. Se oprea doar când aţipeam, ca să tragă aer, fiindcă trebuia să vorbească de acolo mai departe mai tare, ca să aud, “CĂ NU”? Şi apoi, când mă trezeam ca trăznit, să răcnească încă o dată tot, deoarece probabil am scăpat ceva şi se rupea firul povestirii.

Care era un fir, însă subiectul nu era constant. Ca o convenţie, am încercat în somn să despart discursul în părţi de vorbire, ca măcar să sune a ceva, cu care m-aş putea obişnui. Dar nu.

***

Eu rezist la serviciu (asta nelegat de şofer, vedeţi steluţele despărţitoare, da?), prin două căi foarte simple: prima îi că, în mod suprinzător, îmi place. Asta nu-i o linguşeală, ştim că citesc toţi şefii. Da’ ar trebui să sune chiar ameninţător pentru orice angajator, pentru că sub nici o formă nu trebuie să-i placă angajatului la lucru, pe principiul logic că n-o venit acolo să se distreze, nici chiar făcând ceva. Însă mie îmi place mai tot timpul, ceea ce ajută destul de mult.

Dar e nevoie şi de altceva ca să rezişti, deoarece odată ce îţi tot place, nu te mai poţi hrăni cu ură, o altă cale folosită de mulţi în a se descurca la locul de muncă.

Şi atunci am găsit ce-a de-a două metodă: în fiecare zi îmi vărs ceva pe mine. Am găsit că vărsându-mi ceva pe mine şi lăsând să se uşte mă face că cred că am alt job, măcar pentru varietate, că v-am zis – îmi convine cel pe care îl am.

De pildă, ieri mi-am vărsat pe mine lapte. Am aşteptat câteva minute şi deja puţeam abject ca la uăi. Mi-am pus nişte muzică ambientală, tematică, şi am mânat lucrurile mai departe. Mi-am tratat colegele şi colegii adecvat, iar treaba a ieşit, aplicând principiile ciobăniei.

După care a urmat o zi în care eram extrem de obosit. Nu din motive de serviciu, dar mi se părea nedrept ca acesta să fie afectat. Însă eu tot eram. Şi n-am vrut să stau doar şi s-o frec. Aşa că mi-am scăpat pe chept nişte dulceaţă. Fiindcă intră în ţesătură. Şi am apăsat cu unghia pe ea, cum nu e indicat să faci, frecând, fiindcă pentru aia eram în dispoziţia necesară, până când a ajuns pe cealaltă parte. Puteam să scap, de pildă, nişte spermă, tot din aria aceasta a frecatului, însă eu mi-am văzut de treabă, din domeniu alimentar şi toată lumea mi-a zis că sunt cu adevărat un dulce. Oricum este un joc mult prea tâmpit de cuvinte, chiar şi aşa.

Nici una nu se compară cu o dată când eram prin oraş, deci în timpul liber, iar un domn a scăpat pe mine direct o vomă, fără filtru. Adică a vărsat exact obiectul tipic vărsării – o vărsătură. Însă cel mai grav de la serviciu, a fost totuşi când am mers la budă, la aia dintre ele unde avem voie să facem doar felul întâi.

Iar aici facem o paranteză, fiindcă tre’ să ştiţi contextul: noi avem o colegă, Camelia Imbuzan, care s-a verificat în horoscop dacă e compatibilă după data de naştere cu Barack Obama. Iar ea are o obsesie aproape îngrijorătoare cu a nu ne pişa noi, băieţii, pe lângă budă, nici măcar un pic, nici măcar, să zicem, Călin căruia, la fel de îngrijorător, cred că îi face plăcere. Închid paranteza.

Eu, de frică, vă spun, doar de spaimă înrădăcinată în străfundul fiinţei mele, ca să nu cumva să cadă un strop greşit, am plonjat dramatic, când am realizat că nu trebuia încă să plec şi am salvat cu propriu-mi trup un jet final destul de puternic.

E singura dată când m-am scuzat că e îmbâcsit aparatul de aer condiţionat, care are din fericire exact aceeaşi mireasmă când ne răcoreşte. Mai puţin când am scăpat o dată de m-am beşit în mod clar, fără tăgadă, deşi am reuşit să dau cumva vina pe Duţu, cu o măiestrie pe care nici acum nu mi-o explic, că şi el m-a crezut, mai ales că lui în general aşa îi cam miroase pielea, fără să facă ceva.

Şi foarte rar mă acuză Călin că prăjesc lucruri lângă dulapul cu haine, că sunt mereu – zic eu – înmiresmat. El care duhneşte clar a bucătărească din aia maghiară, de pe strada Crasnei, unde nu puteai trece pe trotuar fără să îţi intre în lenjeria intimă.

***

Pariul!

Totul a pornit de la că mi se va lăţi mie Pamfilul, odată ce pun pe mine. Cum adică… să pun pe mine, a fost reacţia firească. Şi s-a născut următorul aici pariu, ăsta de mai jos, iată:

Provocarea!

Andrei zice că: io mă îngraş 10 kile sau mai mult în şase luni. Adică pe data de 5 februarie o să am 70,9, conform faptului că acuma am 60,9, pe cântar.
Eu zic că: nu.

Miza!

Dacă da – Andrei are voie să publice, pe toată durata lui 2010, un număr maxim de 10 fraze gramaticale, oriunde în textele de pe Jeg, datate după 5 februarie, maxim una pe o postare, fără să se anunţe în care postare sau care frază e adăugată, pââână la publicarea tuturor frazelor sau sfărşitul anului calendaristic. Andrei se obligă să mă anunţe înaintea articolului că intenţionează să publice o frază, iar eu mă oblig să i-l arăt înainte de publicare. Eu am voie să semnalez articolul ca unul alterat de putregaiul lui Andrei.

Dacă nu – tot Andrei îmi dă 10 meniuri de 8 aripioare picante de la KFC, cu sos de usturoi, cu suc mare şi cu porţie de cartofi mare (pe care, opţional, o pot lua de la McDonald’s, că-s mai buni) – constructiv, aşa-i? Sau contravaloarea meniurilor în bani peşin, pe durata lui 2010, la nu mai mult de o lună distanţă între dumnealor.

Note!

Andrei are voie să mă verifice, oricând, până la terminarea celor şase luni, de maaaxim 10 ori, dacă are vreo suspiciune. Dacă vrea să mă verifice a 11-a oară, s-a sfârşit. Şi e ultima şansă, chiar dacă nu s-a sfârşit perioada. Are voie să vină inopinat, în orice oraş, asigurând cântarul şi dacă îi deschid la interfon.

Nici unul nu ne vom eschiva şi vom apela la diverse tertipuri ieftine, dacă pierdem. Susţinem noi acum. Bun? Acum trebuie să mă duc la budă, că am băgat în mine ca spartul, înainte de cântar, de-am câştigat f’o 2 kile.

***

Eu şi Andrei, făcând pariu, printr-un gest cunoscut ca al onoarei. Observaţi cum mă trag, zâmbind disimulant.

pariulde10kile

4 comentarii

zi si tu ceva
  1. Septembrie 9, 2009 la 10:51
    link permanent
    artistu zice ca:

    Bre Jeg, daca mai slabesti mult o sa te ia stia mulaj la facultate de Medicina. Asa ca termina cu joaca si baga niste friptane serioase sa ajungi la forma care te-a consacrat! 😀

  2. Septembrie 9, 2009 la 11:32
    link permanent
    Darius Groza zice ca:

    Jur pe tăte mâncările apetisante din lume că nu va mai lua corpul meu forma aia, că fond nu are oricum.

  3. Septembrie 10, 2009 la 00:23
    link permanent

    Daca faci lunar naveta (cu bicla) CLUJ-ZALAU, dar pe la JIBOU-DEJ cu siguranta ajungi SEXI anorex.
    Ajuns intreg la CLUJ poti lua la rand toate birturile cu shaorma. Is curios daca ajung kilogramele asa pe tine.

  4. Mai 11, 2012 la 00:58
    link permanent

    Just would like to say your own write-up is really as astonishing. The clarity inside your post is just great and i’m able to assume that you’re an expert with this topic. Fine along with your permission i want to to pick up your Rss to sustain updated using forthcoming publish. Thanks a million and please maintain up the rewarding function.

un trackback

  1. de la Stela Popescu – Jurnalul Editorialistic de Groza pe Februarie 18, 2011 la 06:18

    […] despre amicul nostru comun, Andrei Palatkas, care a pierdut umilitor pariul acela de pe Jeg… m-a rugat să apar, dimpreună cu Pamfil, fireşte, pentru Booha (atât bar şi […]

zi si tu ceva:

(musai)
(musai)