Jurnalul Editorialistic de Groza

Azi noapte a fost zi (da, „azi noapte a fost zi”) de sărbătoare. Am putut dormi în sfârşit pe-o parte. Mă rog, pe partea unei părţi, da’ mai bine decât pe spate, cu crengile răsfirate şi c-o ghioambă posterioară cocoţată pe-o plapumă. Deci m-am veselit singur în somn, deşi încă nu pot să mă lăţesc precum o broască-n tău – cum e poziţia oficială, de fapt.

Dar în dimineaţa ce a urmat toată dispoziţia bună s-a sfârşit, risipindu-se odată cu somnul. Ai mei au reuşit să ne sune pe mine şi pe frate-miu concomitent, din două părţi diametral opuse ale oraşului, pe două telefoane diferite, dar punând fără cea mai mică deviere aceleaşi întrebări recursive şi dând aceleaşi indicaţii repetitive (fiecare, iar apoi dublate între ei).

Vă relatam într-un articol din Vechiul Jegstament cam cum decurge o discuţie cu maică-mea, când tot a doua replică e „Ce-ai mâncat?”, tot a treia e „Da’ ciorbica?” şi tot a primăua fiind „Da’ frate-tu de ce nu răspunde?”, desfăşurându-se cam pe ideea: Unde eşti? Pe drum. Cu ce-ai plecat? Cu o maşină. Ai ajuns? Nu. Ai ajuns? Nu. Ai ajuns? Nu. Ai ajuns? Nu. Ai ajuns? DA! Şi de ce nu m-ai sunat? … Dormeai? Da! Te-ai trezit? Nu! Da’ când te-ai culcat? Noaptea. Ce-ai mâncat? Mâncare. Cum a fost? Hrănitoare. Ai spălat aragazul? Ce aragaz? Iar ai lăsat mopul ud în baie? Nici nu-l folosim. Ţi-ai făcut patul? Nu m-am trezit! Te-ai dus pe la facultă? E VACANŢĂ! Câte restanţe ai? E VACANŢĂ! Ai dus afară gunoiul? Nu-i vine. Ţi-ai găsit ceva de lucru? … Dacian ce face? SUNĂ-L!

Pentru că tot am prietene pe care le observ pe webcam sau după care aştept să vorbească pline de poftă cu părinţii la telefon câte vreo două ore încontinuu şi deoarece ele nu concep cum de asta mie-mi pare patologic cronic în neregulă, având în vedere că eu am ajuns la o asemenea saturaţie telefonică, încât încep discuţiile cu “Mna, mai vorbim!”, familiarizaţi-vă, de data asta, cu procesul unei plecări obişnuite dintre ale mele de la Zalău, de fiecare dată când vin înapoi spre Cluj, toată această reţetă încadrându-se în condiţiile normale.

Noi avem în oraşul natal un deluleţ, la care-i zice Muntele Meseş. Şi la baza lui, adică la vreo câteva sute de metri de vârf, există o chestie. Şi, când mergem fiecare student pe la faculta cui ne are, fie luăm autobuzul două-trei staţii într-o direcţie, la autogară, să ne-ngrămădim între trei babe cu mustaţa mai mare decât a noastră pentru preţ dublu, fie mergem două-trei staţii în cealaltă parte, adică urcăm la chestie. Acolo şed nişte microbuze care fac regulat drumul către şi dinspre oraşul universitar – după un rigid program de „încă vreo 15 minute, mai încă vreo doi să vină şi pornim” -, fie opresc maşini când întinzi degetul mare. Remarcaţi, vă rog, detaliul că distanţa de la acasă şi până la chestie este relativ scurtă. Pentru noi, oamenii normali. Nu şi pentru părinţii ce vor să fie în permanenţă informaţii despre unde li se află investiţia.

Cu două pungi verzi de la Artima într-o mână, umplute cu foste găleţi de smântână conţinând bucate, cu o plasă de rafie în cealaltă mână, completată cu celălalte foste găleţi de smântână, cu ghiozdanul cu Iulian în spate şi, cel mai probabil, cu o supă în dinţi, care n-a mai încăput sau a fost uitată pe dinafară, cobor de la etajul 4 al blocului. Până la parter sună telefonul. Las toate grijuliu lângă mine, caut în buzunar telefonul care deja a tăcut: mama mea. Mă uit printre balustrade în sus. „Pune-ţi şepcuţa-n cap. Ţi-a fi frig. Măi, ascultă ce-ţi spun! Să nu iei orice. Să dai bip când porneşti! Mai bine urcă-te-n microbuz.”

Ridic boarfele. Sună telefonul. Las boarfele: tatăl meu.

Da! Alo… ALO?! Tati! DAAA!
„Stai că te sun înapoi imediat, că aveam ceva de lucru.”

Ridic boarfele, trec prin pasaj spre staţia de autobuz. Cumpăr cu un deget bilet, aştept, urc. Pe scări sună telefonul: din nou, tatăl meu – acelaşi.

„Mna, ce vroiam să te-ntreb?… Ai plecat?”
Acuma plec.
„Să ai grijă-n ce te urci. Mai bine microbuz. Să mă suni când ai pornit.”

Scot biletul cu degetul să-l compostez, ţinându-mă cu o nară de-o balustradă, de pe care alunec pe ceva slinos, probabil proria-mi transpiraţie care-a dizolvat ce era deja acolo. Sună telefonul: aceeaşi mamă a mea.

„Ai ajuns?”
UNDE?!
„Sus.”
NU! Îs în autobuz.
„Ce autobuz?”
De oraş!!!
„Să ai grijă să nu zdruncini alea.”
PA!
„Vezi în ce maş-…” Tu-tu-tu-tut.

Ajuns „sus”, în timp ce mă dau jos din autobuz, sună telefonul. Trântesc la fel de grijuliu toate de pământ.

DA?!
„Ţi-ai luat toate?”
Tu-tu-tu-tut.

În timp ce fac autostopul, sună telefonul.

„Cu ce mergi?”
Cu microbuzul, dacă se umple.

În timp ce mă urc în prima maşină ce opreşte, sună telefonul.

„Ai pornit?”
Acum am prins ocazie.
„DA’ ÎN CE TE-AI URCAT?”
O maşină.
„Of, măi, copilule, măi. Da’ nu merge tare?”
Încă n-am pornit.
„Da’-i curată?”
Da.
„Ce marcă e?”
Normală.
(vă daţi seama cum încerc să evit răspunsuri concrete, din respect faţă de şofer)
„Da’-l cunoşti?”
Nu, de unde dracu’?!
„Să ai grijă cum merge.”
Sigur.

Când mă dau jos în Cluj, căutând bani să plătesc omului, cu TOATE într-o mână, sună telefonul.

„Ai ajuns? De ce nu m-ai sunat?” Tu-tu-tut.

Mă urc în autobuz, când compostez biletul, sună telefonul.

„De ce mi-ai închis?”
Mă dădeam jos din maşină.
„Ai ajuns?”
Îs în autobuz.
„Ce autobuz?”
DE ORAŞ!
„Dă bip când ai ajuns.”

Ajung. Dau bip.

„Ce-ai mâncat?”

***

Tatăl meu, fundaş de lux la o nuntă, marchează decisiv, salvând meciul şi echipa…

(mare atenţie la chipuri şi reacţii faciale)

[alte isprăvi de ale lui, cum mânuieşte el camere, apăsând pe butonu' ăsta]

***

[foto Dacian]

Curiozităţi:

Părinţii noştri ne sună, când trimit pachet, mereu cu trei-patru ore înainte să-l pună-n maşină, ca să ne spună orientativ că va veni; şi întodeauna cu cinci minute înainte să ajungă în gară, de unde tre’ să-l ridicăm, de la 30 de minute depărtare.

Tatăl meu ne sună în timp ce e deja antrenat în alte conversaţii. Nu reacţionează la urletele noastre disperate, în semn că am răspuns, iar apoi ne întreabă de ce nu ne auzim telefoanele.

Mama mea nu suportă tuburi de pastă de dinţi “care sunt stoarse greşit”.

[alte detalii despre mediul înstrămat în care-am evoluat, în acest articol, din Vechiul Jegstament]

***

Surpriza părinţilor, într-una dintre celebrele găletuşe, găsită-n frigider la venirea de la RoBlogFest…

Ce-mi tre’ mie altă recunoaştere?…