Dacă nu haina face pe om, ce-ar fi să te dezbraci?

[fără vreo legătură cu titlul sau, de altfel, cu articolul (sau cele două între ele), mai la vale veți putea parcurge un interviu-aniversare cu Mirmen – cunoscută și drept mama mea – despre căsnicia sa cu ce se susține că ar fi tatăl meu, greșeală ce a împlinit ieri 29 de ani]

Sunt într-atât de descurcăreț cu fetele, încât una dintre ele s-a scuzat că nu mi-a răspuns la SMS fiindcă era răgușită…

În altă ordine de idei, amicul meu, Pișto, antreprenorul, mi-a pus recent – evident, în avansată stare de beat turtă, cea mai surprinzătoare întrebare absolut justificată, care mi-a fost adresată până acum:

“De ce nu se pune virgulă între subiect și predicat?”

E prima dată când, deși obișnuit cu acest fapt, am fost confruntat cu el într-un mod atât de coerent (cât putea Pișto). Nu puteam atunci matol și n-am găsit nici acum treaz vreun motiv pentru care, pe bună dreptate, nu s-ar pune.

***

Nu-mi explic de ce și știu c-o să vină ca un șoc, dar mă jur că mă simt de parcă ar fi ianuarie 2007. Între alte lucruri pe care nu mi le explic și or să vină ca un șoc, enumerăm cum m-am crucit eu o săptămână întreagă, când Mirmen (care a devenit nebuna blocului, hrănind mâțele cartierului, aruncându-le mâncare de la etajul patru) îmi explica gradele de rudenie dintre lighioane, la nivel de “ăsta negru e unchiul lui ălalaltu’ mai mic“.

***

În noaptea dintre 30 și 31 decembrie, am reușit să dezvolt o modalitate perfectă de a nu mă face nedoriții muci și corolarul lor, mahmureala, cu ocazia sfântului Revelion de iarnă. Mai precis – mă fac muci în noaptea dintre 30 și 31 decembrie. Heh, abia acum observ: incidental, e vorba despre exact acceași noapte în care am și dezvoltat-o pe ea, modalitatea. Ce coincidență!

Vă asigur că după o lăi-lăi-lăi-lăi cruntă, în ajunul ajunului noului an, prin birturile și pe ulițele natale, nu vă mai arde, la cumpăna dintre ani, de nici un ciocnit o șampanie.

Din nefericire, mi-am uitat agenduța mea cu Jegul cel proaspăt redactat într-însa – stupoare! – tot în noaptea dintre 30 și 31 decembrie, în birt, mâinile fiindu-mi ocupate cu a nu cădea Pișto, despre care v-am povestit, la plecare și să-și rupă pizda.

Asta cu doar câteva momente după ce a formulat o nouă perlă a biz-vertismentului caracteristic, idee care consta în a incendia barul de pe terasa aflată acum în neutilizare, afiliată localului, din principiile favorabile standardului de afaceri că (1) deși a costat 50 de milioane, arde repede și, desigur (b) nu sunt necesare autorizații municipale, cum sunt în cazul organizării unui spectacol cu foc de artificii.

***

Ta-daaa!