9 lucruri pe care le urăsc în publicitate și 1 pe care-l iubesc în jurnalism

1. Că orice este doar de acum “mult mai eficient”, dar n-a fost la început “deocamdată de căcat”.
2. Că orice cu un litru în plus este subit la preț de cu un litru în minus; adică un fel de “începând de acum nu vă mai fraierim… așa tare.”
3. Că orice întreg este 50% gratis; dar nu poți lua doar jumătate.
4. Că nu face nimeni afișe cu “SCUMPIRI EXAGERATE!” sau “VECHI!”.
5. Că n-am nici un prieten pe care să-l cheme ca pe unu’ din vreo reclamă
6. Că numărul 1 într-un domeniu “descoperă” după zeci de ani de activitate că “80% dintre microbii din gură nu sunt pe dinți”; deci periuțele de ei (dinții) sunt o minciună.
7. Că “berea e la fel de bună, acum într-o sticlă pe măsură”; când ar trebui să fie “acum în pahar de hârtie, da’ mult mai bună“.
8. Că nimic de pe piață nu e interzis de vreun Institut.
9. Că producătorii încă insistă să facă varianta alfa.

***

1. Că, de la un moment dat, titlul nu mai trebuie să aibă legătură cu articolul…

***

Eu mănânc mâncări perfide, iar frate-miu citește site-uri. Unde se leagă aceste două lucruri? Vom afla imediat.

Mâncările perfide sunt acelea care mint și înșeală. Deci îs un fel de femei, doar că bune. Ele, mâncările, pot fi perfide jucăuș sau diabolic, la fel ca femeile, în afară că acestea din urmă nu-s jucăușe. Pe majoritatea dintre noi nu ne interesează nimic altceva decât femeile și mâncările. Chiar și pe mine m-ați găsit de multe ori aici singur, povestind despre mâncări. De ce povesteam despre mâncări? Deoarece eram singur. De ce eram singur? Fiindcă nu erau femei. Dar mă interesează amândouă, să știți. De unde le și zic la ambele, mâncările și femeile – că doar despre ele vorbim, “bucate”. Numai că doar unele sunt bune. Care? Mâncările.

Da’ revenind la haleală. Există acelea care te mint așa, de păcăleală, iar apoi cele din cauza cărora poate mori (mai trebuie să clarific cu femeile?).

Precum eu îmi găsesc plăceri patologice în înșelăciune și deznădejde – adică, în majoritatea lor dominantă, iubitele mele și-au bătut joc de mine, eu savurându-le ca un copil pofticios – îmi place deci inexplicabil să o mănânc pe categoria de mâncări ce intră în clasa celor perfid-jucăușe, cum ar fi, de exemplu, pireul instant. Sau… supa instantă. Sau orice… instant. Acestea sunt mâncările de care vă povesteam. Ele par praf, dar, când te aștepți mai puțin, – țac! – mâncare. Ați mai văzut voi așa femeie? Nu. De obicei, în cazul lor, când ți-e lumea mai dragă, – puf! – îs praf.

Dar de ce-mi plac mie mâncările perfide și nu cele normale, liniștite, la masa lor? Deoarece eu unul nu țin neapărat să-mi petrec timpul în care nu mi-este foame preparând mâncare, pentru când îmi va fi, considerând ca, atunci când îmi este, să mănânc de îndată, iar, când nu, să nu fac nimic. Cumva similar cu femeile, doar că altfel.

Ajungând la cititul lui Moafle de site-uri și la motivul pentru ca am ținut întreagă această polologhie inutilă, în care să alătur două lucruri total fără legătură, în scopul de a vă face să citiți degeaba încă o pagină de text ce nu vă va fi vreodată de folos, frate-miu a descoperit de curând faptul căci s-a inventat, ce?…

Dar încă nu, mai ținem suspans. Să vă zic cine, iar abia apoi ce. Desigur, “chinejii”. Cine altcineva face asemenea căcaturi? Ce căcaturi? O să aflați.

Ei bine, ca să nu mai fierbeți (heh, să vedeți coincidență!), domnii de mai sus au reușit să proiecteze forma de mâncări despre care vă povesteam, adică din cauza căreia poate mori: orez fiert instant. Vă-ntrebați, desigur, de ce tata naibii tre’ să inventeze orezul instant, care-i, de fapt, singura mâncare normală peste care, prin definiție, tre’ să adaugi apă ca să se facă și deci este, în același timp, și instantă? Ei bine, pentru că sunt cineji (nu japoneji, nu finlandeji, nu olandeji, nu unguri; că chineji, desigur) și pentru că nu este orice fel de orez instant. Peste acesta anume trebuie să adaugi doar apă RECE, iar când e gata… ESTE FIERBINTE!!!

***

Azi am mers cu Alexandra Groza și iubitul ei, Răzvan Antonescu, la o câmpie pe pe lângă Cluj-Napoca (nu a Turzii, mai avem altele…) pentru a trimite zmee în înaltul cerului. Ceea ce am și făcut. Dar, dat fiind că locația se află, cum bine vă ziceam, dacă erați atenți, LÂNGĂ Cluj, ne-am deplasat până acolo cu un autoturism. Recapitulând: autoturism, eu. Același eu care în ultimele 2 luni am dezvoltat astm, mi-am sucit un coi, mi-am tăiat o venă de la un picior, în timp ce aveam grijă să nu mi se deschidă operația la coi, am scăpat cam la 5 cm de amenințarea unui reflector de v’o 50 de kile… Observați așadar, că poate combinația cu un vehicul în mișcare nu e cea mai bună idee.

Dovedit lucru, deoarece, când să intrăm pe suprafața plană unde urma să ne dăm cu zmeul, șoferul Răzvan a găsit de cuviință să ne treacă (întreaga viață) PRIN FAȚA TRENULUI (aflat în mișcare, adică el venind și noi împotrivindu-ne vădit acestei intenții, prin prostestul tacit ce-l susțineam pe șinele lui, pe unde el, fie că vroiam sau nu, avea de mers, anunțându-ne politicos de la vreo 10 metri, cu sirena din dotare). Motivul pentru care eu am avut curiozitatea involuntară de a vedea un tren din față, în detaliu, fără zoom, în timp ce mergea: boul “n-a văzut că clipocea”. E drept că nici mașina care stătea pe cealaltă parte nu clipocea, ca să se prindă Răzvan de unde faza cu calea ferată acolo.

Nu vreau să insinuez că simpla mea prezență nefastă este un pericol implicit pentru oricine din jur, sunt simple coincidențe…

Cum ne-am dat jos din mașină, niște neni zburau niște avioane cu motor în miniatură, teleghidate. M-am dus la primul și-am purtat următoarea conversație scurtă și îndeajunsă:

– L-ai bușit vreodată până acuma?
– Nu.
– Succes.

La câteva zeci de minute se izbea apocaliptic de-un hangar, împrăștiindu-se spre eternitate.

***

***

Tot azi m-am căcat pe mine de râs vreo oră-ntreagă, privind la televizor…

Stăteam și mă uitam la “Zig-Zag”, pe Antena3. Minunându-mă. Cristoiu avea invitat pe domnu’ Filip Teodorescu, care-i “fost” spion, fost șef pă la SRI, pe la Securitate și mai una-alta ce nu ne interesează, că nici nu știm de ele, mă rog, acuma pensionat, desigur, la căldurică, stă și brodează, probabil.

Și io (puțoiu’), de câte ori mă uit pe Cristoiu, care mi-i drag, văd un jurnalist inversat; de la legenda care îi, vine vertiginos-ncoa’, spre puerilismu’ blogărului ce-l prinde pe Băse ieșind din hotel.

Iată-l cât e de entuziast, în câteva frânturi de discuție cu unu’ dintre cei mai ciudați oameni ce mi-a fost dat să văz. Filip Teodorescu e noul meu securist preferat, motiv pentru care am și început să îndrăgesc Securitatea nu ca pe-o instituție de polițai politici nebuni, care se luau de bunicu’ nu-știu-cui, să se afle în treabă, ci pentru reprezentanții ei adevărați, indiferent de ce-or fi făcut ei în zilele de mult trecute. Zic astea fiindcă-s din ce în ce mai convins că și eu, dacă trăiam pe vremea aia, apăi trădam și vindeam și cumpăram, în inima spionajului, de n-aveam treabă.

Pe toată durata emisiunii, securistu’ stătea cu-n zâmbet calm pe față, înțelegător cu bietu’ John, care nu se mai sătura, de zici că toată viața a ascultat CD-uri cu “James Bond”, citită-n căști de Florian Pitiș, când mergea la bibliotecă.

Cristoiu: Domnul Colonel a făcut și puțină pușcărie, un an, în timpul…
Văru’ Secu’: Eu aș zice că-i destulă…

Cristoiu: Da’, ziceți, ce tre’ să facă și să știe un spion, ce calități să aibă. [spiritual] să stea-n tufișuri? Că io nu știu, ia, ce, ce? [cu pixu’ în mână] […]

Văru’ Secu’ [monoton]: Nu vă notați, că țineți minte…

Cristoiu: Domnu’ Colonel…
Văru’ Secu’ [molcom]: Vă rog, nu-mi spuneți colonel. Că nu știți.
Cristoiu: – gogâlț! –

Cristoiu: Ne-ați promis că ne povestiți ceva, [apoi, fulgerând] DA’ VĂ PUN ÎNAINTE O ÎNTREBARE – scrie-n ziarul ziua că avem acum în România spioni mulți și proști, e adevărat?
Văru’ Secu’: Sunt mai mulți decât înainte de ’89…
Cristoiu: MAI MULȚI CA PE VREMEA COMUNIȘTILOR?
Văru’ Secu’: Uitați-vă pe informațiile eliberate.
Cristoiu (descumpănit, ca mâțu’ lu’ Shrek): Da’ de ce-s așa mulți?… Da’ îs mai proști?
Văru’ Secu’: Mi se pare nepoliticos să spui despre spioni așa ceva.

Cristoiu: Da’ dacă te pune cineva în funcții, eu, de exemplu, EU dacă ajung în…
Văru’ Secu’: În primul rând, trebuie să aleagă oameni inteligenți…

Cristoiu: Dar… AMBASADORU’ știa cine sunteți?
Văru’ Secu’ [tot mai somnolent]: Probabil că știa.
Cristoiu: DA’ DACĂ ERA TRĂDĂTOR?!
Văru’ Secu’: …

Văru’ Secu’: … Puteam, că aveam cifru personal…
Cirstoiu (ținându-și respirația): A’ CUI?!
Văru’ Secu’: … a’ meu.

Cristoiu: Domnu’ Filip Teodorescu a promis că ne va face dezvăluiri la sfârșit, cu privire la ce s-a întâmplat în ’89
Văru’ Secu’: Scurt…

Văru’ Secu’: Se făcea acel raport ce se dădea zilnic președintelui țării și la… alți beneficiari.

Cristoiu: Da’ are voie președintele să comande informații unui Serviciu Secret, așa, despre oricine?
Văru’ Secu’: În cadrul Constituției, dacă…
Cristoiu: În afara Constituției!
Văru’ Secu’: Nu.
Cristoiu: Da’ de ce?!

Cristoiu: Te pomenești că ați lucrat împotriva lui Băsescu, când…
Văru’ Secu’: Mnu.
Cristoiu: Am glumit! Am glumit!

Văru’ Secu’: [în calitate de fost rang înalt în Securitate] Unul dintre spioni, nu mă întrebați, că nu vă spun oricum, nu vă zic cine este, lucra și pentru englezi, na!, ah!, c-am spus-o…